În căutarea tradiției – șezătoarea în satele din jurul Romanului

În viața satului românesc de altădată era frecvent întâlnită șezătoarea, un străvechi obicei popular, cu multiple funcțiuni. Era, mai întâi, un rol practic, fiind o activitate cu scop lucrativ, dând naștere unor produse specifice gospodăriei țărănești. Avea și un rol important de învățare, căci trebuia formată în timp deprinderea cu lucrul. Se adăuga funcțiunea de relaționare și cunoaștere reciprocă, prin participanții direcți. Implicit erau cunoscute noutățile petrecute în sat și împrejurimi, informații colportate de participanții direcți. În final, șezătoarea permitea păstrarea și transmiterea obiceiurilor și tradițiilor specifice zonei, modelând mentalul colectiv. Organizarea acestor întruniri avea loc, invariabil, după strângerea recoltei, scurtarea zilelor și mărirea nopților, începând cu postul Crăciunului și ținând până la începutul Postului Mare (noiembrie – martie).

Participanții la șezători erau cu precădere tinerii, peste 18 ani, fete și flăcăi. Întrunirile se țineau într-o casă aleasă din vreme, de obicei casa vreunei vădane, iar fiecare participant aducea cu sine o contribuție materială, stabilită de comun acord cu gazda (spre exemplu petrolul pentru lampă, lemnele pentru foc sau fuioare ce urmau a fi toarse de către fete – acestea fiind considerate un dar pentru încăperea pusă la dispoziție). De obicei, fetele alegeau flăcăii pe care îi îndrăgeau pentru a participa la șezătoare. Atunci când participau și cei mai în vârstă, se așezau în spații diferite.
În câteva sate din jurul Romanului, în decursul anilor anteriori, au fost culese informații asupra desfășurării șezătorilor de altădată (1), iar cu ajutorul datelor adunate de la informatorii – participanți s-a putut reconstitui un tablou veridic al acestei practici. Fetele se pregăteau să plece la șezătoare luând cu ele lucrul ce îl aveau de făcut și cele necesare: furca pentru tors, cusături pentru diferite piese de port popular, împletituri. De la practica de a merge la aceste întruniri cu furcile pentru tors vine și denumirea de „furcalete” care se mai folosea, în unele sate din zonă, pentru șezători(2) În timpul lucrului fetele povesteau, cântau, spuneau povești, ghicitori, snoave și vorbeau despre cele ce s-au întâmplat în sat. Spre sfârșitul șezătorii își făceau apariția și feciorii, care tocmiseră un lăutar al satului să le cânte din fluier, scripcă sau țambal, pentru a putea scoate fetele la joc. Apoi petreceau împreună până spre dimineață. Se cânta dar se și asculta muzică, în vremurile mai noi chiar la patefon acolo unde erau oameni cu stare.

Nu de puține ori, astfel de întâlniri erau generatoare de conflicte între flăcăi. Uneori se datorau încercării celor mai tineri de a participa și ei la întâlnire (cei sub 18 ani), alteori de la vreo fată. Se stârneau și rivalități între fete pentru același flăcău. Ocazional, înainte de venirea flăcăilor la șezătoare, fetele foloseau varii practici de magie și divinație, în scopul de a-și afla ursitul ori de a îndepărta pe cineva nedorit. În general, șezătoarea era prilej de muncă, dar și de veselie.
Au mai rămas puțin martori, participanți la astfel de șezători, de la care se pot obține informații. Cele mai multe au fost culese în anii 1998 – 2006. În satele din jurul Romanului, practica șezătorii a dispărut astăzi, rămănând doar în amintirea celor trecuți de 80 – 90 ani, iar fragmentar și indirect, în povestirile acestora către membrii propriei familii. De la mijlocul secolului XX astfel de întruniri s-au rărit, apoi au dispărut, datorită contextului social și politic existent, dar și „exodului” populației rurale către oraș. În prezent, prin intermediul unor profesori (unii dintre ei fiind oameni au locului) s-au inițiat întruniri în cadrul școlilor, purtând denumirea generică de șezătoare (spre ex. 2011 – 2013 la școala din com. Dulcești). Puțin din practica de altădată a șezătorii se regăsește în aceste încercări. Se înscriu în aceeași linie de promovare a tradițiilor populare ca și muzeele sătești, colecțiile particulare, târgurile de meșteri, etc. Majoritatea sunt întruniri cu caracter instructiv și educativ pentru tineri, dorindu-se măcar menționarea și descrierea unor obiceiuri, tradiții, cunoașterea unor meșteșuguri, a unor obiecte folosite din vechime în gospodăria țărănească sau a costumului popular din zonă. De altfel, satul tradițional și-a pierdut identitatea, el rămânând doar în poveștile bătrânilor satului sau literă tipărită pe hârtie.

autor: muzeograf Relu Butnariu

  1. A. Moraru, I. Dimișcă, A. Coșa, Pildești – monografie istorică, ed. Presa Bună, Iași, 2002, p. 121 – 122; R. Butnariu, În căutarea tradiției. Șezătoarea în satele din jurul Romanului, în vol. Din istoria orașului Roman. 621 ani de la prima atestare documentară, Papirus Media, Roman, 2013, p. 83 – 84
  2. A. Moraru, I. Dimișcă, A. Coșa, op. cit., p. 122

 




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *