Doi oameni, doi actori cu suflet mare …Medeea Marinescu și Marius Manole

”Fă-mi loc!”, un spectacol cu actorii Marius Manole și Medeea Marinescu a fost, probabil, cel mai așteptat moment teatral al serii de sâmbătă, iar publicul prezent nu a fost dezamăgit. Un spectacol excelent în care cei doi cunoscuți actori au reușit să incite auditoriul, să-l fac să râdă și să-l țină în priză.
Lumea s-a bucurat să-i vadă jucând, iar acesta a fost cel mai important lucru pe care Marius Manole și Medeea Marinescu au reușit să-l ofere publicului care a venit să-i vadă.

După spectacol, am avut ocazia să stau de vorbă cu ei și am descoperit doi oameni onești, calzi și sinceri care mi-au împărtășit o bucățică din sufletul lor.

Actriţa Medeea Marinescu2373---1

V-aţi trăit, practic, o mare parte din viaţă pe scenă şi jucând în filme. Se poate spune că actoria reprezintă pentru dumneavoastră un mod de viaţă, mai mult decât o meserie.

Categoric, pentru oricine, cred că şi pentru cei care nu au avut şansa să crească pe un platou de filmare, aşa cum s-a întâmplat cu mine, căci părinţii mei lucrează în cinema şi m-am născut, am crescut de când mă ştiu, printre actori, printre artişti. Şi pentru cei care au îmbrăţişat profesia asta mai târziu şi cărora le place să o facă cu pasiune, da, actoria devine un mod de a trăi, de a te raporta la lume, de a înţelege într-un sens mai profund ce se întâmplă în lumea asta.

Care sunt coordonatele care fac ca un actor să fie cu adevărat bun?

Întrebarea asta mi s-a mai pus la diverse etape ale vieţii şi la diverse vârste. La început am spus că talentul, într-un alt moment am spus că e dorinţa de a lupta să îţi afirmi talentul, după aia am spus că înseamnă foarte multă muncă. Înseamnă foarte multe pe lângă talent, înseamnă măsură, înseamnă sacrificiu, înseamnă capacitatea de a te dărui, înseamnă viziune, înseamnă opţiune, să ai capacitatea să optezi pentru ceea ce îţi face bine şi să înveţi să spui nu, când ceva nu-ţi face bine, înseamnă şansă şi mai cred că un actor care-şi pierde bucuria lucrului pe care îl face moare, poate să se pensioneze. În final, înseamnă bucuria copilului care se joacă şi care descoperă acea bucurie în jucăriile sale.

Aţi fi putut rămâne în Franţa, aţi avut succes acolo. De ce nu aţi rămas?

În primul rând nu eram o bună vorbitoare de limbă franceză, pentru că nu mi-am luat riscul de a lăsa aici tot, pentru că aici aveam o carieră.
Acolo nu e greu să faci primul film, întotdeauna e greu să îl faci pe al doilea şi apoi e greu să te menţii şi eu nu mi-am luat riscul ăsta. M-am gândit la un moment dat, mai ales după cel de al doilea film pe care l-am făcut, într-o conjunctură foarte fericită, cu o mare casă de producţie, Gaumont, alături de Daniel Auteuil, un uriaş actor francez francez şi european şi mi s-a propus să rămân. Însă am reflectat şi m-am gândit că în profesia asta, la fel ca pentru un sportiv sau un muzician, ai nevoie să fii într-un permanent antrenament, să te mişti mereu, ori acolo însemna chiar de a doua zi să aştept proiecte, să fac compromisuri şi să accept proiecte în care nu m-aş fi regăsit. Riscul mi s-a părut prea mare şi atunci am preferat să mă întorc aici unde ştiam că pot să îmi fac meseria, să fiu permanent activă şi să mă bucur de ceea ce fac decât să stau acolo şi să fie cumva o loterie.

Ce părere aveţi despre acest gen de festival, dedicat tinerilor şi mă refer aici de necesitatea de a promova tineri?

Este o uriaşă nevoie, pentru un tânăr este greu să se afirme, şi mai e ceva, chiar dacă tinerii găsesc spaţii neconvenţionale, vin pe propriile forţe şi fac spectacole ca să fie văzuţi, e foarte greu să le vândă pentru că lumea vine de obicei la nume consacrate. E firesc să fie şi aşa, adică, funcţioneză aici un anumit fel de box-office. Un festival îşi oferă şansa asta, să fii văzut, să te placă cronicarii, lumea de teatru şi să vorbească despre tine.

Şi pentru noi, festivalul e un fel de sărbătoare, că te vezi de multe ori cu actori şi cu colegi de prin ţară cu care nu ai ocazia în timpul anului să te vezi, pentru că toţi fugim în diverse locuri, iar aici la festival, măcar pentru o seară, sau două seri să ne întâlnim, să schimbăm idei, să vorbim despre teatru, să vorbim despre ce ni se întâmplă.

La final, câteva cuvinte despre Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, despre publicul de aici.

Teatrul din Piatra-Neamţ are o mare istorie în spate.
Florin Piersic, pentru că joc cu el acum în Străini în Noapte, îmi povestea că a jucat cu nişte mari actori pe care i-a întâlnit la Piatra-Neamţ. Acest teatru are o tradiție, şi mulţi actori care s-au consacrat la Bucureşti au venit de la Piatra-Neamţ. De aceea cred că aici este o cultură teatrală solidă şi un public care are o ascultare înţeleaptă ce vine din educaţia unui public care vede spectacole importante .
Vreau să spun că acum vreo 2 ani, eu n-am ocazia să văd prea multe spectacole de la Piatra-Neamţ, la Alexandria am văzut un mare spectacol al acestui teatru, e vorba de OO! de Alexandru Dabija, după Punguţa cu doi bani, şi de aceea zic că publicul de aici vede un anumit tip de teatru.
Şi eu şi Marius, că am vorbit după ce am terminat spectacolul: Ai văzut cum ascultau?
De multe ori, pentru noi râsul şi reacţiile efervescente pot fi înşelătoare, lumea are nevoie de râs, categoric, dar când sesizezi acele tăceri înțelepte într-un spectacol îţi dai seama că ele sunt măsura justă a unui public educat teatral.

Actorul Marius Manole large_41_big

Sunteți un actor care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Totuși, cum ați știut că vreți să deveniți actor?

Am ştiut din totdeauna, dovadă că m-am apucat de teatru de când eram foarte mic, de la Clubul copiilor, cînd eram în clasa întâi, n-am avut nici cea mai mică îndoială. Nu mi-am dorit să fiu medic, aviator, nu ştiu de ce, aşa a fost să fie , la mine în familie n-am avut nici un actor. Amintirea asta o am, că eram în clasa a doua şi mama şi cu tata m-au dus la Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi şi am văzut Chiriţa cu Tamara Buciuceanu Botez. Țin minte că stăteam în rândul trei, locul doi şi la un moment dat a intrat pe scenă Tamara pe un cal adevărat şi am zbunghit-o de frică, dar mi-a plăcut foarte tare, era foarte spectaculos, probabil de acolo mi se trage. Altă explicaţie nu am.

Ați ajuns să jucați și în trei spectacole pe zi. De unde atâta putere de muncă? Nu poate fi distructivă uneori?

Poate fi distructivă, dar hai să ne gândim aşa, Stim că ne naştem, dar mai ştim că o să şi murim cândva, iar pentru mine fraza asta, ”ar trebui să te păstrezi” e foarte comică. Să mă păstrez pentru ce? Plus că am o putere de muncă foarte mare, eu nu obosesc şi mă încarc cu foarte multă energie de la oameni, mă încarc de la natură, dacă-i o zi frumoasă eu pot să nu mai dorm niciodată. Îmi pare rău că dorm, îmi pare rău că nu citesc , că nu am timp, sunt atâtea lucruri de făcut, sunt mai curios decât atunci când eram mic, sunt mult mai avid să fac lucruri. Îmi plac proiectele pe care le fac şi alea proaste, eu nu mă tem să fac si lucru ratate, pentru că asta înseamnă că ai făcut o încercare.
A, că trăim intr-o societate care nu te iartă atunci când greşeşti, dacă plângi, dacă ai emoţii, dacă spui „mamă mi-e frică”

E o junglă…

Eu nu fac parte din jungla asta, vreau să îmi fie frică, vreau să fiu vulnerabil şi cred că numai din dezechilibru şi din frică se poate creea teatru. Numai prostul e sigur pe el, n-are întrebări şi n-are dileme.

Cum aţi găsit publicul și teatrul din Piatra-Neamț?

Mi-a fost foarte frică de publicul din Piatra-Neamţ, am o istorie cu el. Am fost aici de trei ori, prima dată cu Marea iubire a lui Sebastian, jucam cu Rodica Mandache, spectacol care n-a prins de loc, după care am venit cu un spectacol la şcoală( Colegiul Petru Rareş) şi atunci a fost foarte frumos, iar în seara asta am venit şi am intrat cu responsabilitate, a fost un public care nu a reacţionat din prima, oamenii au aşteptat să vadă dacă merităm, după care s-au dezlănţuit. Publicul din Piatra, trebuie să recunoaştem, nu este nu unul conservator, dar e un public foarte educat, mai ales cei mai în vârstă care sunt educaţi de un teatru care i-a avut actori pe Oana Pellea şi Ana Ciontea.

Este nevoie de acest gen de festivaluri, care promovează tinerii?

Da. Tot ce se face pentru tineri este bine venit. Ne plângem că nu mai avem o generație de actori care să vină din spate. Păi de unde să vină, unde să-i cunoaștem? La televiziune nu-i chemă nimeni pentru că nu au un nume, la festivaluri toţi preferă să aibă cap de afiş actori consacrați ca să vândă bilete şi tinerii iarăşi nu au loc, atunci cum să-i cunoşti? Acum tinerii nu sunt chemaţi nicăieri pentru că nu vând. Păi n-au cum să vândă dacă nu-i ajutăm să-şi facă un nume, iar ca să-şi facă un nume trebuie să-i promovăm.

Mai are nevoie lumea de teatru…

Lumea are nevoie de teatru, de aia nici n-a murit. Şi când e mai greu teatrul înfloreşte, când e mai greu politic, când e sărăcie mare, atunci teatrul înfloreşte cu adevărat.

 




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *