Nu doar războiul, ci și sărăcia, bolile și perioadele de criză interbelice au ridicat numeroase probleme în zona Romanului. Primăria locală acorda periodic ajutoare celor aflați la ananghie. Articole gen „Pâine, carne și cozonaci săracilor” (date ocazional, spre ex. la sărbătorile pascale), „Primăria și caritatea publică” sau „Pentru ajutorarea săracilor” abundă în informații asupra acestei probleme și a modului în care înțelegea autoritatea locală să o rezolve.
Alimente, articole de vestimentație, lemne de foc erau fie cumpărate de Primărie, fie adunate prin colecte publice coordonate, ulterior distribuite celor care aveau nevoie. Printre alte măsuri se regăsesc: amenajarea de cantine în puncte diferite ale orașului, sprijinirea școlilor primare ale orașului și a elevilor săraci sau organizarea la Primărie a unei ospătării în care să se găsească hrană caldă pentru cei flămânzi. În pragul unei ierni dintre „cele mai grozave” (1931 – 1932) era reclamată nevoia de asistență publică și cum aceasta „nu există decât în dicționar”, Primarul Romanului făcea apel la conștiința fiecărui locuitor, la solidaritate socială, inițiind o colectă publică de haine și produse alimentare. Inițiativa nu a rămas fără ecou, însă era departe de a da o rezolvare corespunzătoare.[17] Pe lista de subscripții notabilitățile orașului, oamenii cu dare de mână figurau drept exemplu și pentru alții (ex. primarul Teodorescu cu 4000 lei, farmacistul Alois Decker 1.000 lei, doctorul T. Grecu 1.000 lei, Chr. Ștefănescu, directorul Băncii Naționale 200 lei), iar alte donații în produse au fost făcute de: George Solomon (făină), Gavonides (cartofi), Zaharia (fasole), Demetriade (făină), Kiriakovschi (pâine), Zingher (sare), frații Blecher, M. Solomon, W.L. Schwartz, Kendler, Dumitriu, Mendelovici, Fălticineanu (obiecte), Ialer, Petreanu (lemne), Rohlich (făină și untdelemn), Kopolovici (ulei), B. Kesler, Șaim Marcu și Lazăr Kopolovitz (articole de consum), Stania și Marin zarzavaturi, etc. Din toate donațiile adunate atunci s-a reușit distribuirea către comunitatea israelită a 5.000 lei numerar, 2 vagoane de lemne și 2.000 kg făină, la grădinița de copii a ajuns o jumătate de vagon de lemne, la fel și la o altă asociație, iar către populație s-au distribuit 10 vagoane de lemne și un vagon și jumătate de făină.
Dintre cei care susțineau Primăria Romanului, constant, în eforturile de acest gen erau și o serie de oameni împlicați în afaceri, cu un bun potențial financiar, dar care, dincolo de sprijinul de întrajutorare necesar, de interesul imediat, al susținerii unei cauze anume, înțelegeau să se integreze mai bine în comunitatea locală, astfel de gesturi fiind, la un moment dat, un bun argument pentru susținerea seriozității și respectabilității firmei și a proprietarului. Notorietatea nu era suficientă, ci trebuia să fie însoțită și de onorabilitate. Un bun exemplu în acest sens era C. F. Rohrlich, proprietar al morii și fabricii de uleiuri vegetale care îi purtau numele. Apreciat drept un suflet ales, „om de bine, filantrop nemărturisit și netrîmbițat”, perseverent și dând dovadă de spirit înțelept și ponderat, Rohrlich a ajutat adeseori „cu sfatul și cu punga”, câștigându-și un loc de cinste în ochii locuitorilor din Roman.
Un filantrop de talie națională, implicat și în zona Romanului a fost C.N. Vasiliu Bolnavu. Având interese și afaceri și în zonă, acesta a intenționat fondarea la Roman a unei universități populare. În acest scop a cumpărat, în anul 1929, o clădire cu terenul aferent, pe strada Vasile Alecsandri, fostă proprietate a familiei Cantemir. Clădirea fiind părăginită, cu probleme create de aproape un secol de existență, Vasiliu Bolnavu a început imediat lucrările de amenajare a clădirii. Din diferite motive, nu s-a putut însă fonda dorita universitate populară și astfel, renunțându-se momentan la idee, a făcut, în toamna anului 1929, un cămin pentru elevii lipsiți de mijloace, dar merituoși ai liceului Roman Vodă. Căminul inițiat de C.N. Vasiliu Bolnavu, printr-o lege votată de parlament în luna mai 1030, a trecut la stat,”bucurându-se de unele privilegii”, față de alte instituții similare. Comitetul de conducere al căminului era compus din Vasiliu Bolnavu, donatorul, preot Tănăsescu Dobrotă, I. Bâcu, directorul liceului, și prof. Al. Iașinschi, directorul Căminului. Căminul a fost subvenționat în anul școlar 1929 – 1930 de către liceul Roman Vodă, care a înscris în bugetul său 200.000 lei, de Primăria orașului care a dat 150.000 lei și de Prefectura județului care a dat și ea 150.000 lei. Preotul Tănăsescu Dobrotă, unul din activii conducători ai căminului a donat și el 285.000 lei. Căminul avea două etaje. La parter erau două saloane, unde elevii își făceau lecțiile fiind supravegheați și ajutați de directorul căminului, prof. Iașinschi și de pedagogi – studenți. Tot la parter se aflau două sufragerii unde luau masa elevii. La etaj erau dormitoarele. Amenajate cu spirit gospodăresc, căci fiecare pat avea saltea de „sugrass”, precum și o lenjerie curată, căci se schimba în fiecare săptămână. Dormitoarele, trei la număr, aveau sobe de teracotă. Căminul mai beneficia de o bucătărie modernă, o spălătorie pentru rufe, o spălătorie pentru copii, o infirmerie cu 4 paturi, o mică farmacie, o odaie pentru lenjerie, o cămară rece, două cancelarii, locuințele personalului de administrație, etc. Comitetul de conducere al căminului, drept recunoștință pentru donator, a dispus amenajarea unei camere, în care putea să locuiască Vasiliu Bolnavu când venea la Roman. Căminul avea și o curte mare, unde elevii își petreceau timpul liber. Beneficia și de o grădină de 1 hectar, unde se cultivau legumele necesare pentru aprovizionarea căminului. A fost înzestrat și cu 20 de hectare în comuna Cordun, teren din folosința căruia se sporeau veniturile necesare întreținerii curente.[18] Presa din Roman prezentase mecenatul lui Vasiliu Bolnavu și anterior[19] după cum publicase în paralel și reclame pentru „parcul englezesc de la Dulcești”, o afacere înfloritoare a aceluiași personaj. Se vede că activitatea lui C.N.Vasiliu Bolnavu, recunoscută la nivelul Bucureștiului, dar și în alte centre din țară, de stimulare a învățământului, își găsea reverberații la nivel local, iar notorietatea câștigată în capitală se continua și se confirma în provincie.
Se cere amintită ceea ce Gazeta Romanului promova, în deceniul al treilea al secolului XX, drept „opera de utilitate culturală și publică ridicată cu singurul sprijin al celor două distinse doamne Maria Gh. Sturdza și Ecaterina Cantacuzino” de la Miclăușeni, care au dat Romanului Liceul de fete Sturdza – Cantacuzino[20]. Mulțumiri către cele două donatoare erau aduse de romașcani cu prilejul diverselor activități desfășurate. Printre manifestările de recunoștință se înscrie serbarea de final de an școlar, din 25 iunie 1930, în cadrul căreia, între programul artistic cu dansuri și cântece de cor și acordarea de premii, directoarea liceului C. Balaban mulțumea „doamnelor donatoare M. Sturza, Ecat. Cantacuzino, PreaSfinției sale Episcopului Lucian al Romanului președintele Eforiei (…) pentru sprijinul larg ce dau oricâteori nevoile îl cer”[21].
Serbări, baluri și alte întruniri similare cu scop caritabil, au continuat să se desfășoare în Roman pe tot parcursul perioadei interbelice. Doamnele din „lumea bună” și în general elita economico – financiară și politică a târgului se întreceau în a face opere de binefacere. Fiind atât de vizibile concetățenilor au atras atenția și unor spirite critice care răbufnesc, tot în presa locală, dar în formă versificată:
„(…) Ar mai fi de spus o vorbă
Despre balurile-n toi,
Unde lumea-i dezbrăcată
Ca să-mbrace pe cei goi,
Unde la lumini de becuri
Se dansează… Dans la Lună,
Unde vine să transpire
Lumea noastră cea mai bună.”[22]
Din cele câteva exemple oferite se poate aprecia că, în prima jumătate a secolului al XX-lea, se poate vorbi, la nivel local, despre responsabilitate și reacție socială, atât la nivel individual, cât și colectiv (firme, administrație locală, politicieni, diverse asociații, etc). Cu certitudine astfel de acte filantropice, numeroase și diverse ca forme de manifestare au generat un fenomen de emulație, pornind de la elite către baza societății. Listele de subscripție nominale care au fost făcute publice, în toată această perioadă, demonstrează extinderea solidarității în această direcție, de sus în jos, ajungând în straturile profunde ale comunității locale.
Veridicitatea convingerilor, dincolo de un fenomen de imitație ușor observabil, este însă un aspect mai dificil de apreciat. Criteriul frecvenței nu este suficient, după cum și declarațiile publice pot fi supuse unei analize critice, cu atât mai mult cu cât inițiatorii sau promotorii unor astfel de acțiuni puteau fi încadrați într-o categorie de personaje direct interesate, politic sau economic, urmărindu-și creșterea notorietății și prin aceasta întăriea unei poziții publice sau bunăstarea afacerilor. Dincolo de o rezonabilă întrebare asupra acestor din urmă imbolduri de solidaritate socială, fenomenul ca atare rămâne de necontestat, în primul rând prin efectele sale concrete.
muzeograf Iulia Cristina Butnariu
[17] Idem, nr. 92 din 20 decembrie 1931, p. 1
[18] Idem, nr.29, din 21 septembrie 1930, p. 1 și 2, art. „Căminul Vasiliu Bolnavu”
[19]idem, no. 17, din 6 iulie 1930, p. 2 art. „Omagiu Senatului pentru dl Vasiliu Bolnavu” din care cităm: „(…)La noi, din nefericire, cu toate ditirambele patriotarde ale acelora care se intitulează mari români, în afara de donațiunile unor Jack Elias, Simu, Vasiliu Bolnavu nu prea cunoaștem exemple cât de neînsemnate de contribuțiuni pentru ajutorarea României întregite. Și sunt atâția care și-a făcut averi colosale pe spinarea nenorocită a țării. Numele domnului Vasiliu Bolnavu și a ilustrei sale soții rămân gravate cu litere nepieritoare în cartea marilor nume ale neamului.”
[20] Gazeta Romanului, din nov. 1923, p. 2, art. „O instituție de cultură Liceul Sturza -Cantacuzino”:
„(…)Refugiate în castelul măreț de la Miclăușeni înconjurate – în acel colț de natură sălbatecă de toate binefacerile civilizației, bucurându-se de toate avantagiile pe care le oferă progresul uman, în mijlocul codrilor, într-o atmosferă de poetică izolare, ele nu s-au gândit numai la egoismul lor, ca atâția alții care își petrec anii în lux și bogăție.
Ele au înțeles că poziția lor le oferă posibilități neîngrădite de a face o operă măreață, utilă și necesară interesului general. Și atunci ele au descind din palatul de la Miclăușeni, scoborându-se aicea printre noi și căutând să ne lase ceva neperitor. Și am asistat noi însuși la ridicarea acelui mare monument arhitectonic de la noi, care poartă numele Fondațiunea Sturza – Cantacuzino. Un oraș întreg aduce omagiile sale celor două distinse doamne care ne-au lăsat nouă și numai nouă liceul de fete ridicat din munca și averea lor.”
[21] Curentul Romanului, nr. 17, din 6 iulie 1930, p. 2, art. „Serbarea de la Liceul Sturdza Cantacuzino”
[22] Gazeta Romanului, din febr. 1928, p. 4 rubrica „Rime săptămânale”