MARTORI TĂCUȚI: COPACII DE LA HOTAR ȘI TOACA

1. Încă de la începutul istoriei omenirii, când proprietatea privată a reușit să facă diferențele între două mentalități distincte, ”al meu” și ”al nostru”, delimitând cazanul comunității de borcanul personal, pentru latifundiari s-a pus problema grănițuirii clare, fără echivoc. Prin urmare, cea mai simplă și sigură formulă utilizată a fost plantatul copacilor la hotarele moșiei. La o anumită adresă de internet (www.forum.softpedia.com) poate fi găsită și o anumită temă, destul de interesantă: ”copaci pe hotar”. O doamnă, Maier Maria și-a expus opiniile: ”Chiar dacă răspunsul meu este târziu, este bine de știut cum procedau Bunii și Străbunii noștri. Terenurile arabile erau delimitate de „haturi”. Acestea au dispărut o dată cu colectivizarea. Hatul era o fâșie de pământ cu o lățime de 3 rânduri de porumb (~2,10m). În această fâșie, pe centru, erau plantați acati (salcâmi). Hatul era delimitat de terenul arabil printr-un șarampău (șanț). Salcâmii erau intreținuți să nu se 1înmulțească, fâșia era doar cu iarbă de coasă”. Tot pe acest forum, un domn, ”dorel 232004” a contribuit cu precizări: ”la 2 metri de răzor, sau gard, vor fi plantați pomii cu talie mică(meri, vișini, cireși), dar la 3 metri de răzor, sau gard, vor fi plantați pomii cu talie mare(nucii, teii)”. Subiectul este vast, interesant și chiar de actualitate. Obiceiul de a marca hotarul moșiei cu câțiva copaci nu este desuet. Chiar și în municipiul Piatra Neamț, mai ales în zonele de margine, delimitările dintre grădini se făceau și prin plantarea cârorva salcâmi, zarzări, meri, sau cireși.2 Acești copaci deveneau martorii unui eveniment, sau chiar pecetea naturală aplicată hotarelor. Uneori, proprietarii s-au schimbat, au ridicat garduri mai trainice dar pomii au rămas în picioare, în vecinătatea imediată. Chiar și atunci când o proprietate a fost lăsată de izbeliște, ani la rând, se mai păstrează, pe alocuri, urme din vechiul gard de acum vreo patru-cinci decenii(vezi foto nr. 1). În același context, pomii plantați cu câteva decenii în urmă au reușit să mențină verticalitatea gardului(vezi foto nr. 2). Noul proprietar a recurs la o improvizație: acolo unde vechiul gard s-a prăbușit, ori a putrezit, s-au utilizat vreascuri și 3mlădițe împletite în jurul vechilor copaci de la hotar. Câteodată, unii copaci de hotar erau retezați din diferite motive(vezi foto nr. 3), dar pomii plantați odinioară și-au dovedit eficiența, utilitatea și calitatea de martori primordiali. În ciuda muțeniei lor, copacii de hotar pot depune mărturie asupra propriei suferințe: unii dintre aceștia au constituit pilonul de rezistență al gardului mulți ani la rând, suplinind actualii stâlpi confecționați din țeavă metalica, sau beton. Legat de gard cu sârmă, copacul a păstrat în trupul său cicatricea acestei inițiative(vezi foto nr. 4).4 2. ”SCRISUL PE TOACĂ” este o formă de protest, un strigăt surd de durere din partea unui om care se consideră nedreptățit. Forma protestului său reflectă o indignare maximă și o neîncredere în capacitatea instanțelor pământești(fie laice, fie bisericești) de a-i soluționa corect necazul. Cel care se crede păgubit, înșelat, trădat, tâlhărit și ostracizat pe nedrept mai are la îndemână o instanță: Curtea Supremă a lui Dumnezeu. Aceasta este o formă extremă, dar pacifică, de luptă în genunchi. Cei mai precipitați preferă să-și facă singuri dreptate și recurg la cele mai consacrate rețete: incendieri, bombe artizanale, bătăi-ciomăgeli(corecții fizice), asasinate etc… În mediul rural s-au conservat anumite obiceiuri din străvechime, mai ceva ca la congelatoarele sosite din import: otrăvitul grădinii vecinului, otrăvitul fântânii, otrăvitul păsărilor de ogradă, al câinilor și pisiciilor… La adăpostul nopții, cei mai ahtiați de răzbunări domestice recurg la metoda ”asasinării” copacilor de hotar: într-o oală de vreo 20 de kilograme(cam cât o vadră) se pune o concentrație mare de saramură. Aceasta se toarnă la rădăcina unui zarzăr, a unui prun, a unui măr etc care se află în apropierea gardului. Într-o săptămână, copacul se usucă definitiv, deși nu are nici o vină. Scrisul pe toacă reflectă o anumită credință. Nu te poți înfățișa dinaintea Judecătorului Suprem dacă ești un nelegiuit. Cel care apelează la formule definitive(pomelnice, acatiste și părticele, slujbe împotriva dușmanilor însoțite de post negru etc) trebuie să se înarmeze cu multă răbdare, pe lângă convingerea că vinovatul va fi aspru pedepsit! Scrisul pe toacă poate fi echivalat cu o revanșă a celui înșelat-trădat, sau chiar cu un blestem. Unii dintre concitadini sunt convinși că aceste metode reflectă o stare de neputință din partea celor păgubiți, altfel s-ar fi răzbunat cumplit. Alții cred că este cea mai potrivită cale de a se îndrepta lucrurile, fără a se ajunge la răzbunare: nu ar fi nici bine, nici frumos să-ți faci singur dreptate. În fond, ce este toaca? Un instrument bisericesc. Cel mai interesant aspect ar fi că indiferent ce mânăstire vei vizita, nici una dintre ele nu scapă atenției celui care dorește să facă apel suprem la judecata dumnezeiască. Pe toacă sunt inscripționate numele presupușilor infractori, pretinșilor vinovați. Acest obicei răspândit în întreaga lume creștin-ortodoxă este destul de vechi. Alții mai abili reușesc să inscripționeze chiar și limba clopotului. Între scrisul pe toacă și scrisul pe limba clopotului nu ar fi mari diferențe. Deosebirile apar atunci când dorești betegirea sau moartea celor care ți-au pricinuit răul. Arsul în candelă ar fi o cale nelegiuită, vecin cu vrăjitoria. 5Anumiți reprezentanți ai Bisericii cred că asemenea practici nu sunt creștinești. Una este să ceri sprijinul Cerului pentru o judecată dreaptă și altceva este să dorești răul cuiva, fie acela chiar și dușman de moarte. Pentru a exemplifica cele scrise mai sus, oferim cititorilor noștri câteva mostre de…”caligrafie” creștin-ortodoxă(pe nou). La Mânăstirea Horaița din județul Neamț, o mână mai puțin exersată cu cele ale scrisului a scris pe toacă un nume: ”Vasile primar”(vezi foto nr. 5). Persoana s-a folosit de un pix cu pastă albastră, apoi a încercuit numele, ca să nu se șteargă! Unii călugări șterg cu glaspapir, sau cu un cuțit, numele celor scriși pe toacă, alții nu îndrăznesc să o facă, poate pe bună dreptate. La 7mânăstire se bate toaca, nicidecum nu se șterge(vezi foto nr. 7) Nici la Mânăstirea Sihăstria nu sunt deosebiri în ”tratarea” celor care sunt bănuiți că au comis ilegalități, sau alte acțiuni generatoare de nedreptate(vezi foto nr. 6) 6La Mânăstirea Neamț, străveche vatră de cultură ortodoxă românească medievală, instrumentul care sprijinea zidul bisericii în urmă cu doi ani era foarte aglomerat de numele unor entități din lumea noastră. Dorința de a eterniza câteva persoane pe lemnul de tortură, sau judecată, a fost evidentă: cineva a folosit pasta neagră, de pix. Cu ajutorul acesteia a notat trei persoane, cu nume asemănătoare celor din mediul academic privat: TOMPEA, BOCANCEA și încă cineva(vezi foto nr. 8)… Pe lângă faptul că în vecinătatea lor8 au fost menționat inițialele Iașului, puternic centru universitar, aceleași nume au fost întâlnite și pe toaca Mânăstirii Putna, indiciu clar că scribul a ales calea pelerinajului, conform unei cutume: ”pomelnice, acatiste, slujbe și scrisul pe toacă, pe la șapte mânăstiri”! Omul de rând dorește multe, dar răzbunarea este a lui Dumnezeu! Toaca, asemeni copacului de hotar, reprezintă un element de intermediere, cel mult un suport important, un martot mut, dar interesant, cu valoare pedagogică înaltă. Din nefericire, toaca a devenit și stâlp al infamiei. TEXT ȘI FOTO: MIHAIL-SORIN GAIDAU




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *