Muzeul de Istorie Roman: Conservarea – restaurarea obiectelor arheologice

Intervenţii de urgenţă, posibile pe şantier, asupra artefactelor descoperite

Tipologia extrem de variată a artefactelor descoperite şi materialele diferite din care sunt făcute, duce la comportări diferite în momentul expunerii la aer şi lumină. Schimbarea bruscă a condiţiilor de conservare poate deteriora obiectele, arheologul sau conservatorul trebuie să evite apariţia acestui fenomen prin acţiuni de conservare preventivă, specifice şantierului. Posibilităţile de tratament fiind limitate în condiţiile date, materialul arheologic este ambalat şi transportat zilnic către laboratoare.

Am considerat că înțelegerea metodelor de conservare, ce pot fi aplicate de specialiștii Muzeului de Istorie Roman artefactelor, extrase din sol în cadrul şantierului arheologic din curtea Episcopiei Romanului (actualmente Arhiepiscopia Romanului și Bacăului), va fi înlesnit de ordonarea în funcţie de structura materială. Se disting astfel următoarele tipuri: obiecte din ceramică, obiecte din metal, materiale textile, oseminte umane şi pietre.

1. Obiecte din ceramică: tehnica specifică de realizare a ceramicii presupune un tratament termic ce îi conferă o rezistenţă deosebită la acţiunea factorilor distructivi, prezenţi în solul din care aceasta a fost extrasă. Prezenţa smălţuirii, ca formă de decorare şi protecţie, accentuează durabilitatea şi rezistenţa.

Analizând solul excavat, distingem: porţiuni situate pe latura de nord a bisericii şi în imediata sa apropiere unde umiditatea este excesivă, precum şi zone în care gropile, făcute în scop menajer, au provocat o drenare excesivă. Adăugând în context şi înhumările repetate, putem să ne facem o idee asupra factorilor de degradare, extrem de nocivi, prezenţi în pământurile din curtea Episcopiei. Totuşi, impactul acestor factori, asupra ceramicii extrase, a fost unul minimal. Nici măcar greutatea stratului de sol nu a provocat distrugeri, fragmentele izolate indicând o pierdere a unităţii obiectelor anterioară îngropării şi numai excavaţiile, desfăşurate de-a lungul timpului, le-au putut fragmenta suplimentar.

Figura 1. Diferite tipuri de fragmente ceramice descoperite pe platoul Episcopiei Roman^[1]

Fragmentele ceramice nu impun intervenţii de conservare preventivă, pe şantier, pot fi spălate în apă simplă^[2] (de preferat este apa distilată), uscate şi ambalate în vederea transportului. Ambalarea, în cazul cercetat, s-a făcut pentru fiecare carou în parte. Toate fragmentele descoperite într-un carou au fost puse într-o pungă de plastic sau hârtie, inscripţionată cu datele de identificare (amintite în articolele anterioare). Pentru asigurarea integrităţii în timpul manipulării şi evitarea fragmentării suplimentare, pungile au fost depuse în cutii de carton paralelipipedice (cu dimensiunile de 0,3 x 0,2 x 0,15 m) şi capacele fixate cu sfoară.

1. Obiecte din metal: Obiectele din metal găsite în solul curţii Episcopiei sunt: monede din diferite epoci, cercei, nasturi (bumbi), catarame, broderii metalice pe suport textil, mânere de sicriu, cuie şi scoabe. Realizate din materiale metalice diferite (argint, foiţă de aur, bronz şi fier) dau comportări diferite la acţiunea erozivă a pământurilor în care au zăcut şi se vor diferenţia şi la expunerea în atmosferă.

În cadrul sistemului obiect-mediu distingem următoarele componente solide în interacţiune: obiectul ca atare (caracterizat prin natura şi structura materialelor componente) şi respectiv forma sa (în contact cu diverse materiale solide aflate în mediul său).

Natura diferită, minerală sau organică, a materialelor din sol, prin contact intim cu artefactul,  poate declanşa fenomene chimice sau electrochimice de suprafaţă, precum şi diverse activităţi microbiologice.^[3] Dacă materialele anorganice produc coroziune, cele organice, care reprezintă suportul nutritiv al unor microorganisme, implică anumite condiţii specifice: umiditate relativă mai mare de 68% şi temperatură peste 10º C (domenii în care putem vorbi de o anumită stabilitate)¹⁷. Solul şantierului pare să se încadreze (relativ) în acest tipar, probleme pun zonele umbrite de Biserica Episcopală, unde umiditatea depăşeşte limita iar incidenţa materialelor organice este imensă.

Figura 2. Obiecte din metal descoperite pe platoul Episcopiei Roman^[4]

Umiditatea, identificată ca factor principal de degradare, este suplimentată de prezenţa artefactelor într-un sol excavat excesiv. Cu siguranţă, corpurile solide în mişcare au produs pe lângă eroziune şi diverse deformări sau fragmentări.

Pe şantierul arheologic, în 99% din cazuri, tratamentul de urgenţă nu este posibil şi trebuie să se recurgă la o stabilizare, în aşteptarea unui tratament ulterior. Stabilizarea se poate face în două moduri: prin intervenţie asupra obiectului sau prin intervenţie asupra mediului din jurul obiectului. În practică doar ultima tehnică se poate aplica, deoarece este cea mai facilă.^[5]

Obiectele găsite în mediul foarte puţin umed al curţii, în zonele aflate în bătaia directă a soarelui, au fost puse individual în pliculeţe de hârtie inscripţionate cu datele de identificare. Pliculeţele au fost protejate în pungi de polietilenă, închise etanş, care conţineau o cantitate de silicagel cu indicator de saturaţie egal cu de 6-8 ori volumul piesei. Silicagelul are scopul de a face să scadă umiditatea, la un procentaj mai mic de 40%, ceea ce are ca efect stoparea coroziunii (silicagelul este bleu când este uscat şi devine roz când este saturat cu umiditate).

Câteva obiecte din bronz găsite în mediul foarte umed, în umbra zidurilor bisericii, au fost puse în saci etanşi ce conţineau apă demineralizată, schimbată periodic fiindcă nu a fost posibil transportul imediat către laborator. Pentru catarama din fier s-a adăugat 2 grame azotit de sodiu la un litru de apă demineralizată (jumătate de linguriţă). Menţionez că este interzisă folosirea apei de la robinet.

 Figura 3. Obiecte din metal descoperite pe platoul Episcopiei Roman^[6]

Pentru că ambalajul trebuie să îndeplinească doua funcţii esenţiale, să izoleze obiectul de mediu şi să-l protejeze contra unor eventuale şocuri, Muzeul de Istorie a confecţionat cutii din carton cu dimensiunea de 0,30 x 0,30 x 0,07 m, caşerate cu hârtie cerată şi căptuşite la interior cu două straturi din polistiren expandat. Pliculeţele cu materialul metalic fiind transportate în cutiile asigurate cu sfoară, în cotloane executate între cele două straturi de polistiren.

1. Materiale textile: Surprinzător, cercetările arheologice au scos la lumină materiale textile, prelevate sub formă de fragmente de veştmânt preoţesc. S-au păstrat mai ales porţiuni din manşete şi zone întărite cu şireturi ornamentale sau bumbi textili.

Mecanismele degradării textile în mediile arheologice sunt foarte complexe, cunoaşterea acestora fiind esenţială pentru aplicarea tehnicilor de conservare adecvate. Tipul degradării suferite şi starea de conservare depind atât de structura chimică a fibrelor cât şi de microclimatul în care au fost îngropate. În mediile de înhumare, în zonele din imediata apropiere  a corpului, aciditatea creşte datorită proceselor de descompunere. Această condiţie de microclimat poate prevala condiţia macroclimatului, prin mărirea sau reducerea capacitaţii de supravieţuire a unei ţesături: materialul respectiv fie îşi va modifica structura ajungând într-o stare care este în echilibru cu mediul arheologic şi va supravieţui, fie se descompune complet^[7].

Situaţia prezentată pare să descrie mecanismul degradării pentru fragmentele textile găsite în săpătură: s-au păstrat zonele aflate către extremităţi şi nu au venit în contact direct cu corpul în degradare. Materialele veşmintelor erau de bună calitate, ţesătura fiind uniformă, foarte fină, păstrând încă fenomenul de reflexie a luminii (probabil mătase). Lipsa unui specialist în restaurare textile, a dus la aplicarea unor tratamente de restaurare empirice, dar care, cel puţin pe termen scurt, au dat rezultate spectaculoase.

Textilele s-au conservat în condiţii bune atunci când au fost izolate, încă din momentul decopertării, de contactul permanent cu aerul. În solurile moderat acide, microorganismele au un efect minim asupra fibrelor proteice şi, de aceea, un sol cu un pH scăzut va conserva fibra sau, într-o situaţie limită, o v-a degrada fără a o descompune complet. Observaţia, valabilă pentru cazurile de la Mirăuţi-Suceava şi Sfântul Sava-Iaşi,^[8] furnizează o posibilă explicaţie şi pentru situl episcopal romaşcan.

Figura 4. Obiecte din textile descoperite pe platoul Episcopiei Roman^[9]

Ajunse în sol, obiectele textile suferă un prim şoc datorită schimbării mediului. Ţinute mult timp în aceste condiţii de microclimat, tind să ajungă, la un moment dat, la o stare de echilibru faţă de acest mediu. Scoaterea la suprafaţă produce un al doilea şoc datorită schimbării, iarăşi, a condiţiilor de mediu. Starea de echilibru încetează, acţiunea noului mediu poate fi atât de puternică, încât poate apărea, într-un timp destul de scurt, degradarea gravă sau chiar distrugerea definitivă.

Acţiunea concretă, executată direct pe şantier, a constat în: hidratarea fibrelor textile prin pulverizare de apă demineralizată, ambalarea rapidă, dar făcută cu delicateţe, în cutiile de carton protejate de hârtie cerată (descrise anterior) şi expedierea imediată către laborator. Prin această acţiune rapidă s-a încercat limitarea, pe cât posibil, a impactului climatului atmosferic (căldura, lumina şi uscăciunea) specific lunilor de vară (perioada execuţiei săpăturilor). Subliniez din nou, această conservare preventivă a fost făcută empiric, identic s-a intervenit şi în laborator, însă rezultatele au fost spectaculoase, după cum se poate vedea din ilustraţiile ataşate.

1. Oseminte umane: Platoul din jurul Bisericii era folosit în perioada medievală ca cimitir, în sol au fost făcute înhumări repetate ceea ce a dus la suprapuneri de morminte. De multe ori s-au întâlnit situaţii în care un mormânt, dintr-o perioada mai târzie a deranjat, secţionat sau chiar distrus morminte mai vechi. Pentru surprinderea exactă a contextului arheologic s-a apelat din nou la salvarea prin documente fotografice şi grafice.

Metodologia de realizare a documentului grafic este identică cu cea precizată anterior în lucrare. Un caz particular l-ar reprezenta desenarea fragmentelor osoase. Pentru surprinderea cât mai fidelă a poziţiei acestora, faţă de ansamblul mormântului, s-a folosit un caroiaj realizat din sârmă subţire, delimitată de un cadru de lemn, distanţa între două sârme succesive fiind de 0.10 m. Suprapunerea nedistructivă a caroiajului peste mormânt a uşurat transpunerea corectă a poziţiei oaselor, respectând scara, pe hârtia milimetrică.

Perioada de timp, relativ scurtă (trei patru secole) scursă de la înhumare, nu a degradat oasele. Prin descompunerea părţilor moi ale cadavrului, substanţele proteice vor fi transformate în primă fază în polipeptide şi aminoacizi, pentru ca, în final, să rezulte amoniac, bioxid de carbon şi apă. După o anumită perioadă de timp încep modificările scheletice prin eliminarea sărurilor minerale din oase, urmată de creşterea porozităţii şi de distrugerea oaselor spongioase. Fenomenul a creat posibilitatea ca unele schelete, păstrate complet, să fie colectate, ambalate în saci din hârtie (gura cusută cu sfoară) şi expediate pentru studiu la Institutul de antropologie din Iaşi.

Depunerea ultimelor corpuri în gropi, a generat distrugerea mormintelor mai vechi şi a provocat pierderea calităţii de obiect de studiu antropologic pentru oasele fragmentate. Demonstrând respect pentru osemintele înaintaşilor, fragmentele au fost strânse în saci de hârtie şi reînhumate la baza zidului catedralei, în final autorităţile clericale contemporane au ţinut o slujbă de pomenire.

1. Pietre şi ziduri: Surprinderea zidurilor de temelie a vechii biserici „Sfânta Vineri”, demolată în secolul al XVI-lea şi folosirea lor ca fundaţie pentru înălţarea ctitoriei lui Petru Rareş, este informaţia cea mai spectaculoasă furnizată de campaniile arheologice din 2003 şi 2004[10]. În mod firesc, curiozitatea arheologului a dus la un sondaj suplimentar care să evidenţieze adâncimea maximă la care s-a extins vechea temelie. Excavând pământul, în zona de nord a bisericii, s-a determinat că zidul fundaţiei începe cu circa trei metri mai jos faţă de nivelul actual de călcare. Săpătura a mai evidenţiat şi un alt aspect: umbrirea permanentă a zonei (plasată la nord de biserică) şi solul extrem de răvăşit au facilitat ascensiunea apei subterane şi instalarea unei umidităţi excesive

Umiditatea este una din principalele cauze de degradare a zidăriilor tradiţionale, materialele puse în operă fiind în general poroase şi/sau sensibile la umezeală (pietre calcaroase poroase şi mortare pe bază de var). Degradările induse de umiditate includ aspecte multiple: efecte directe asupra comportamentului static şi a capacităţii de izolare termică a elementelor de construcţie şi alterări ale materialelor, prin procese fizice, chimice şi biologice (de la modificări ale straturilor superficiale, care în general afectează aspectul, până la modificări în structura internă)^[11].

Înlocuirea aerului cu apa, în porii unui material, echivalează cu înlocuirea comportamentului elastic al aerului cu relativa incompresibilitate a apei. În momentul punerii sub sarcină, a materialului, efectul de expulzare a apei interstiţiale induce eforturi suplimentare, care, adăugate compresiunii verticale sau axiale din descărcarea fireasca a încărcăturilor, determină apariţia unor componente distructive orizontale a zidăriei.^[12]

Săpăturile arheologice au identificat prezenţa umidităţii pe toată latura de nord a temeliei, pentru diminuarea acesteia şi protejarea zidăriei s-a căzut de acord, cu proprietarul bisericii,  pentru soluţia unei drenări parţiale a apei din sol. Metoda prin care s-a încercat soluţionarea problemei a fost următoarea: au fost colectate toate pietrele decopertate pe şantier (din toate secţiunile) şi cu ele s-a format un prim strat de umplutură în secţiunile din vecinătatea zidului de nord. În etapa următoare s-a depus deasupra o mantie de prundiş sortat, iar la final s-a completat, până la nivelul de călcare, cu microprunduri spălate de nisip.

Soluţia adoptată a ţinut cont de o oportunitate şi anume, agregatele sortate erau deja prezente pe şantier, datorită refacerii aleii ce înconjură biserica. Prin îndepărtarea stratului de sol (bogat în materiale organice, ce prin descompunere contribuie la creşterea şi păstrarea umidităţii), refolosirea pietrelor demantelate din aceeaşi zidărie, precum şi folosirea prundurilor compatibile cu materialul fundaţiei s-a încercat crearea unui sistem de capilarităţi, care să redistribuie apa către zonele expuse acţiunii solare.

În concluzie, intervenţile de urgenţă, posibile pe şantier, sunt tributare dotărilor tehnice ale muzeului romaşcan. Pentru a atenua handicapul tehnic (enclave speciale cu posibilitatea de a recreea un microclimat identic cu cel din care a fost extras obiectul), s-a apelat la transportul cât mai rapid posibil spre laboratorul instituției. Aici, specialiștii restauratori vor stabili intervențiile curative necesare, în funcție de: specificul fiecărui artefact (valoare ca izvor istoric, material, stare fizică, prezență decoruri pictate, incizate, zgâriate, etc.), mecanismele de degradare prezente (induse de componenta chimică și tratamentele tehnologice suferite, etc.), rezultatele investigațiilor făcute (vizează tocmai identificarea mecanismelor de degradare), virulența manifestării fenomenelor distructive (determină urgențele și priorități) și dotarea tehnică (substanțe și inventar de laborator). Dezvoltarea acestui subiect o voi face în articolul următor.

muzeograf Spătariu Dan Gianni

[1] Vasile Ursachi, Episcopia Romanului: cercetări arheologice, Editura Filocalia, Roman, 2008, p.83,85,86 şi 118

[2] Mioara Turcu, Arheologie – noţiuni generale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004., p.24

[3] Ion Sandu, Ion-Gabriel Sandu, Adrian Dima, Restaurarea şi conservarea obiectelor metalice, Editura Corson, Iaşi, 2002, p.608

[4] Desene personale, publicate (Vasile Ursachi, op. cit, p. 95, 97 şi 98)

[5] Wiliam Mourey, Conservarea antichităţilor metalice de la săpătură la muzeu, Editura Tehnică, Bucureşti 1998

[6] Desene personale, publicate (Vasile Ursachi, op. cit, p. 97 şi 98)

[7] Carmen Marian, Repere ale restaurării textilelor arheologice din mătase naturală, Editura Tehnopress, Iaşi, 2001, p.49

[8] ibidem, p. 61

[9] Desene personale, publicate (Vasile Ursachi, op. cit, p. 99 şi 104)

[10] ibidem, p.31-32

[11] Ion Sandu, Mihai Branzilă, Ioan Gabriel Sandu, Conservarea ştiinţifică a monumentelor de piatră, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi 2009, p.125

[12] ibidem, p.26