Acest site foloseste cookies. Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptarea politicii de confidentialitate si protectia datelor. Click aici pentru detalii.

Plante și animale ocrotite din expoziția permanentă a Muzeului de Științe Naturale Roman

Pentru a veni în ajutorul celor ce îndrăgesc natura, vom prezenta în continuare speciile cele mai rar întâlnite în ţara noastră, expuse în expoziţia permanentă a Muzeului de Ştiinţe Naturale Roman, din dorinţa de a le face cunoscute publicului, odată cu rugămintea noastră de a le ocroti.
În cadrul expoziției permanente, situate la etajul clădirii Muzeului de Știinte Naturale Roman se remarcă, printre altele, un sector dedicat ocrotirii naturii, problema care a constituit întotdeauna o prioritate pentru muzeul nostru.

Prin intermediul casetelor și biogrupelor am evidențiat plante și animale din zona Roman , dar și din țara. Toate aceste exponate sunt prezentate în mediul lor de viață.
Aceste specii rare, de o mare importanță științifică și estetică, sunt astăzi decretate monumente ale naturii , fiind ocrotite prin lege. Astfel, se permite perpetuarea lor în flora și fauna țării noastre și împiedicarea extincției acestora.

Rupte fără discernamânt, multe dintre plantele ce împodobeau ținuturile ţării noastre au dispărut, iar altele sunt tot mai rare, întâlnite fiind numai din întâmplare, în locurile puţin umblate unde parcă s­au adapostit , ascunzându­se din fața oamenilor.

Pentru a veni în ajutorul celor ce îndrăgesc natura, vom prezenta în continuare speciile cele mai rar întâlnite în ţara noastră expuse în expoziţia permanentă a Muzeului de Ştiinţe Naturale Roman.

Papucul Doamnei (Cypripedium Calceolus) este simbolul Muzeului de Ştiinţe Naturale Roman , fiind întâlnită în locuri tainice din pădurea de la Vulpășești – Neamț , deși arealul ei de răspândire e cu totul altul.
Specie de orhidee foarte frumoasă (ca toate orhideele) o întâlnim la umbra pădurilor de fag sau în locuri mai însorite, calcaroase. Este de o frumuseţe de neasemuit. Numele popular al plantei a fost inspirat de forma florii care seamană foarte mult cu un papucel de catifea, proeminent. Acesta este petala inferioară a florii, numită „label” , are culoare galbenă, fiind acoperit cu puncte şi linii roșii la interior. Floarea funcţionează ca o capcană pentru musculiţe şi alte insecte care sunt atrase de mirosul plăcut al acesteia. În căutarea nectarului, pătrund în interior, iar când părăsesc floarea transportă polenul pe stigmatul altor flori, realizând polenizarea. Arealul său este prin Carpaţi în Munţii Bucegi, Făgăraş şi Retezat ¬ în general păduri de foioase situate la altitudini mai mici de 400m.
Floarea de colţ (Leontopodium alpinum)­ se găseşte în Munţii Bucegi şi Munţii Făgăraş.
O adevărată comoară a florei munţilor noştri, este căutată frecvent, recoltată şi comercializată mai mult ca oricare alta. Este o plantă gingașă , firavă, cu tulpina subţire şi frunze liniare și poartă în vârf florile mari, puţin mirositoare. Ele sunt grupate în inflorescente globuloase înconjurate la bază de frunze pâsloase, foarte frumos aranjate, încât seamănă cu o stea. Iată de ce lumea i­a mai zis şi steluţă. Tocmai aceste frunze dispuse într­o rozetă perfectă dau plantei o frumuseţe speciala. Din cele 32 specii ale genului, la noi în ţară se află numai această specie. Este ocrotită în mai multe ţări europene.

Ghințura galbenă ( Genţiana lutea )

Această frumoasă plantă, zveltă şi robustă a devenit foarte rară în munţii noştri, deoarece a fost recoltată abuziv în scopuri medicinale, folosită în bolile de stomac şi ficat.
O întâlnim în Bucegi, Retezat şi Făgăraş. Se numară printre cele 600 de specii din familia Gentianaceae dintre care la noi în ţară se găsesc 20 de specii. Element alpin central­ european, este întâlnit mai ales în regiuni muntoase calcaroase, rar în flora ţării noastre. Vegetează în zona Cheilor Bicazului şi cele ale Şugăului. Se impun măsuri stricte pentru ocrotirea acestei plante.

Sângele voinicului ( Nigritella rubra)  face parte din familia Orchidaceae . Se recunoaște prin florile mici şi numeroase, de culoare roşie ce răspândesc un placut miros de vanilie. Înfloreşte în lunile iunie ­august, pe pajiştile etajelor alpine şi subalpine din Munţii Carpaţi.

Bujorul românesc ( Paeonia peregrina var. romanica Mill.) Se întâlneşte în poieni și la marginea pădurilor. Ocrotit în Parcul Naţional Comana din judeţul Giurgiu, fiind specie unică în Europa, întâlnită doar în România. Deşi este o plantă protejată de lege, apare din ce în ce mai rar de la un an la altul, impunându­se măsuri mai ferme de protecţie. Altfel, specia va dispărea cu totul în câţiva ani din flora spontana a României.

Bujorul de stepă ( Paeonia tenuifolia L). Vegetează în rezervaţia de la Zău de Câmpie (Jud. Mureș). Prezintă o valoare ecologică deosebită , în ciuda taliei modeste , eleganţa acestei plante este remarcabilă , mai ales în timpul infloririi.

Iedera albă ( Daphne blagayana ) o planta rară, întâlnită pe povârnișuri pietroase din munți. Declarată monument al naturii.

Căldăruşa alpină ( Aquilegia transsilvanica Schurr ) se întâlneşte prin locuri stâncoase , inierbate , în regiunile alpine şi subalpine , fiind un endemism pentru Carpaţii Meridionali . Numele genului provine de la cornetele de nectar din spatele florii, al căror aspect e asemanător ghearelor unei acvile. Este o plantă toxică (conține HCN).

Animalele ocrotite din expoziţia permanentă a Muzeului de Ştiinţe Naturale Roman aparţin clasei păsărilor şi a mamiferelor, fiind expuse sub forma unor biogrupuri.

Lebăda de vară – lebăda mută (Cygnus olor) – Familia Anatidae, Ord. Anseriformes.- este o pasăre migratoare răspândită în mlaştini, bălţi şi lacuri cu vegetaţie bogată ( stuf, papură), unde cuibareşte. Este oaspete de vară, întâlnită din martie→noiembrie, dar în iernile blânde multe exemplare rămân la noi. Uşor recunoscută după: forma gâtului lung în „S”, cu ciocul roşu¬portocaliu, îndreptat în jos, „cucuiul „de la îmbinarea dintre frunte şi cioc, picioare negre, deseori ținand aripile ridicate sub forma unui scut. Cântărește în medie 8-12 kg. Prezintă penaj alb, puii au penajul cenușiu, devenind complet alb abia în al treilea an de viață. Lebăda de vară nu cântă (decât când moare), dar aripile produc un zgomot muzical, care se aude de la distanţă. Este o specie ocrotită de lege datorită frumuseții și rarității sale. Se adună în grupuri mari, unde au loc deseori lupte teritoriale violente, în care masculii dominanți îndepărtează intrușii prin „alunecări” pe apa și salturi, bătând apa cu ajutorul aripilor.Cuibarește îndeosebi în bălțile Deltei Dunării, uneori cuibărește și pe râuri lente și canale, aproape de prezența umană. Pe la începutul lunii mai, femela depune 4-6 ouă, albe-fumurii, pe care le clocește împreună cu masculul, timp de 34-36 de zile. Masculul se implică în apărarea ouălor și a familiei cu îndârjire și agresivitate uneori. În perioada de cuibărit, pot avea un comportament agresiv chiar față de om.

Barza albă sau cocostârcul ( Ciconia ciconia)– Familia Ciconiidae, Ord. Ciconiiformes – este singura pasăre de talie mare din ornitofauna ţării, care s-a apropiat de om şi îşi construieşte cuibul în vecinătatea noastră. Încă de pe vremea romanilor era socotită pasăre sfântă -„avis pia et benigna”- considerată la fel şi astăzi în multe zone. Multe credinţe populare se leagă de această pasăre: aduce primăvara, aduce noroc casei unde îşi face cuibul şi o fereşte de foc şi fulger, poate prevesti belşugul, norocul, starea sănătăţii etc. La noi, berzele albe preferă în general câmpiile joase și zonele umede de-a lungul marilor râuri.

Berzele se întorc la locurile lor de cuibărit pe la sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie. De obicei, masculul soseşte primul, care ocupă imediat cuibul şi începe activitatea de renovare a acestuia. În această perioadă au loc frecvent lupte, deoarece şi alţi masculi încearcă să ocupe cuibul.

Barza neagră ( Ciconia nigra ) sau cocostarcul negru – Fam. Ciconiidae, Ord. Ciconiiformes – este mult mai rar întâlnita decat barza albă. Este o specie specifică Europei de Est și Peninsulei Iberice însă poate fi întalnită sporadic în toata Europa Continentală. Cea mai mare concentrație de berze negre se afla în Ungaria, în pădurile inundabile de pe malul Dunării.. Este o pasăre migratoare, care ne părăsește toamna pentru a ierna în Africa și se întoarce primăvara, de obicei la aceleași locuri de cuibărit. Exemplarele din Peninsula Iberica nu migrează.

De regula, berzele negre își fac cuibul la înălțime în copacii bătrâni și mai rar pe stânci, în locuri greu accesibile. Pot ocupa cuiburile părăsite ale unor răpitoare mari. Cuibul este o structura masivă de crengi de diferite mărimi. Pentru ca este rară, barza neagră este o specie greu de fotografiat. Vânătoarea la aceasta specie este interzisă.

Egreta mică (Egretta garzetta) – Familia Ardeidae , Ord. Ciconiiformes – este o pasăre elegantă, îmbrăcată într-o mantie de un alb pur, aflată în contarst cu picioarele și ciocul negru. În Romania, este protejată de lege, fiind o pasăre relativ rară. În secolul trecut egretele erau intens vânate pentru penele frumoase, care erau folosite la decorarea pălăriilor.
Egreta mică preferă zonele mlăștinoase, cu apa limpede și putin adâncă, unde poate pescui în voie. Pasărea este recunoscută după penajul alb imaculat și perechea de pene fine , ce pleacă din zona cefei (numite egrete). Aceste pene, împreună cu altele străvezii și prețioase, de pe piept și spate, apar doar în perioada de reproducere, fiind prezente la ambele sexe. Picioarele sunt lungi, de culoare neagră, laba piciorului fiind galbenă. Egreta trăiește în colonii mixte, în imediata apropiere a apei. Este o pasăre care se hrănește exclusiv cu pradă acvatică.

Buhaiul de baltă (Botaurus stellaris) – Fam. Ardeidae, Ord. Ciconiiformes – este o specie de stârc cu gât lung, având corpul voluminos și gâtul gros. Penajul general este brun, cu pete negricioase în special pe gât și spate. Calota este negricioasa. Ciocul drept și puternic are culoarea gălbuie. Picioarele sunt verzui. Cântecul teritorial al masculului este caracteristic, de buhai. Are obiceiul de a rămâne nemișcat, camuflat în stufăriș, confundându-se cu acesta. Se hrănește cu diverse organisme acvatice, pe care le pescuiește din vegetație.

Păsările răpitoare de noapte au un rol deosebit de important în controlul populaţiilor de rozătoare şi în protejarea culturilor agricole. Cu toate acestea, modul lor de viaţă tainic, protejat de întunericul nopţii, a făcut ca aceste păsări să fie prea puţin cunoscute şi apreciate la adevărata lor valoare şi frumuseţe.

Cucuveaua (Athene noctua) – Fam. Strigidae, Ord. Strigiformes – pasăre răpitoare de noapte de talie mai mică. În România, este răspândită pe tot cuprinsul ţării, în afară de zonele montane înalte. Preferă să trăiască în apropierea gospodăriilor şi să îşi facă cuibul în scorburile copacilor bătrâni.

Cucuveaua vânează şi ziua, nu numai noaptea, insecte mari, râme, rozătoare mici, şopârle. Se fereşte de oameni, deşi caută vecinătatea lor pentru că îi este mai uşor să găsească hrană.

Ciuful de pădure, bufniţa urecheată (Asio otus) – Fam. Strigidae, Ord. Strigiformes – este uşor de recunoscut după smocurile de pene care cresc deasupra urechilor. După nume, ai crede că îl găseşti doar în pădure. Dar această pasăre preferă pâlcurile rare de copaci, în preajma cărora poate vâna în voie animale mici şi rozătoare. S-a adaptat cu uşurinţă pe lângă casa omului, iar unele dintre ele trăiesc în cartierele de la marginea oraşelor mici de provincie, liniştite şi pline de verdeaţă.

Când se simte în pericol, ciuful se ascunde printre crengile unui copac rămuros, îşi strânge “urechile” pe creştetul capului şi îşi alungeşte cât mai mult corpul, să fie cufundat cu o creangă groasă. Urechile lui din pene stau ridicate numai când este în alertă, când este surprins de anumite sunete, în restul timpului stând culcate de-a lungul capului.

Huhurezul (Strix aluco) – Fam. Strigidae, Ord. Strigiformes – este o pasăre sedentară, cuibăreşte, mai cu seamă, în scorburile copacilor potrivite taliei sale. Se hrăneşte cu şoareci. Preferă pădurile, dar nu arareori îl găsim prezent şi în parcuri ori poduri de case vechi.

Păsările răpitoare de zi sunt în vârful piramidei trofice, adevărați regi ai aerului. Răpitoarelede zi exercită asupra prăzii funcție de selecție, prin scoaterea permanentă a indivizilor bolnavi, bătrâni, de a menține în frâu numărul de indivizi.

Șorecarul comun ( Buteo buteo ) – Fam. Accipitridae, Ord. Falconiformes – poate fi întâlnit într-o varietate de habitate.  Are nevoie de copaci sau păduri pentru a cuibări, dar cu acces la zone deschise, pentru a vâna.  Este o pasăre răpitoare de dimensiuni medii cu mai multe variații de penaj. Poate fi recunoscută ușor pentru aripile largi, gâtul scurt și coada rotunjită. Este văzută deseori cum stă la panda pe stâlpi sau cum planează în cercuri. În zona Roman această specie este migratoare, putînd fi observată mai ales în timpul verii

Șorecarul încălțat ( Buteo lagopus ) – Fam. Accipitridae, Ord. Falconiformes – este o pasăre de pradă, care cuibărește în Scandinavia și tundra siberiana. Iarna coboară către zone mai calde din Europa Centrala și de Est până la limita litoralului Mării Negre . Primăvara revine către locurile de cuibărit din nord. Picioarele sunt acoperite cu pene până la baza degetelor, o adaptare necesară la temperaturile joase ale tundrei arctice.

Vânturelul roșu ( Falco tinnunculus)– Fam. Falconidae, Ord. Falconiformes – comun în tot timpul anului, preferă mai recent şi oraşul ca habitat de cuibărit. Prin natura biologiei sale, specia nu îşi construieşte singură un cuib, ci le foloseşte pe cele părăsite ale altor păsări. Se hrăneşte aproape exclusiv cu şoareci de câmp, pe care îi vânează într-o manieră caracteristică speciei, zboară pe loc, deasupra zonelor în care detectează şoarecii şi la momentul potrivit se prăvale asupra prăzii. Răpitoarele de zi sunt amenințate de vânătoare, de otrăvire, iar măsurile de conservare includ măsuri legislative și cele de prevenire a persecuției. Deranjul excesiv în zonele de împerechere duce la abandonarea cuiburilor sau la pierderea pontei.

Corbul (Corvus corax) – Fam. Corvidae, Ord. Passeriformes – este cel mai mare reprezentant al familiei ciorilor, care cuibărește în păduri și stâncării. Perechea se menține toată viața. Uneori, iarna , se pot aduna în grupuri. Se hrănește cu animale mici, hoituri și resturi. Vizitează gropile de gunoi, abatoarele, în căutarea hranei. Se diferențiază de celelalte ciori prin : penajul complet negru, ciocul lung și puternic, coada în vârf triunghiular, planează mai des cecât ciorile. La noi este o pasăre protejată de lege din cauza rarității.

Vidra (Lutra lutra L.) – Fam.Mustelidae, Ord Carnivora – este un mamifer adaptat la viaţa acvatică. Trăieşte în vizuini cu două intrări una pe uscat, alta pe apă, având activitate nocturnă și aurorală. Când îi lipsește hrana se deplasează mult, depărtându-se de apă, putând trece la munte peste cumpăna apelor, dintr-un bazin hidrografic în altul. Puii pot fi ușor dresați de om. Principalul sortiment de hrana îl reprezintă peştele, alegând partea sângerie de la bronhii şi carnea fără oase a spatelui, restul lăsându-l pentru alţii. În afara peştelui, vidra mănâncă raci, amfibieni, melci, păsări. Sunt specii poligame. Vidrele se pot reproduce pe tot parcursul anului, iar puii se pot naște atât iarna cât și vara, dar femelele pot da viață la pui o dată la doi ani. Vidra are o gestatie prelungită și naște de la 2 la 4 pui, care vor sta în preajma ei pentru un an sau mai mult.

Din cauza diminuării efectivelor acestă specie este strict protejată. Conform Listei Roşii a IUCN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii) vidra este Potenţial Ameninţată. De aceea se poate autoriza vânarea acestei specii, prin ordin de ministru, acolo unde efectivele sunt mai mari şi vidra produce prejudicii în bazinele piscicole.




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *