Școala normală, azi Grup Școlar Industrial – Construcții de Mașini, Roman

Istoria acestei instituţii de învăţământ numără 90 de ani zbuciumaţi, ce au cunoscut numeroase transformări şi schimbări determinate de tendinţe şi regimuri politice.
În anul 1919, după Marele Război. Guvernul de atunci a hotărât deschiderea a 28 de şcoli normale pentru pregătirea învăţătorilor. Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii, dr. Constantin Angelescu, a acordat o atenţie specială pregătirii viitorilor învăţători pe care îi considera condiţia determinantă în procesul de modernizare din lumea satelor. Deşi medic, Constantin Angelescu a înţeles pe deplin rolul fundamental al şcolii în modernizarea României, deoarece prin învăţământ se putea realiza omogenizarea culturală şi naţională a unei societăţi care, după 1918, a cunoscut reunirea mai multor tipuri de civilizaţii şi culturi moştenite de către Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat. Şcolii îi revenea responsabilitatea întăririi unităţii naţionale, căci „consolidarea unui neam şi a unei ţări se obţine înainte de toate prin răspândirea culturii în păturile cele mai adânci ale poporului.”
În acest context a luat fiinţă la Roman Şcoala Normală de Băeţi „Ion Creangă”, care, cu siguranţă, în primii ani de funcţionare (până în 1925) s-a confruntat cu problema lipsei unui local propriu.
În anul şcolar 1919-1920 şcoala a funcţionat cu un număr de trei clase: clasa I – cu 50 de elevi înscrişi pe baza concursului din octombrie 1919, clasa a II-a şi a III-a cu 57 de elevi, respectiv 30 admişi pe baza actelor depuse în octombrie 1919, director fiind profesorul de franceză Constantin Băncilă. Ca şi în alte cazuri, este posibil ca localul actual al şcolii, finalizat în 1924, să se fi construit şi cu sprijinul comunităţii locale, întrucât ministrul Angelescu înfiinţase în 1919, preluând iniţiativa predecesorului său Simion Mehedinţi, Comitetele Şcolare care aveau misiunea de a aduna fonduri pentru construirea de localuri şi îşi asumau responsabilitatea administrării şcolilor pe lângă care funcţionau. De altfel, contemporanii l-au numit pe Constantin Angelescu „doctorul cărămidă”, deoarece în timpul ministeriatelor sale s-au construit peste 7.000 de şcoli, multe rămânând şi azi un model de simplitate şi funcţionalitate.
Ridicată în partea de nord-vest a oraşului, „construcţia ni se oferă ca un ansamblu echilibrat şi robust”, trimisă acolo „cu intenţia strategică” (Ghe. A. M. Ciobanu) de a străjui acest loc de răscruce. Cele trei aripi ale sale, pornite din corpul principal, îi conferă soliditate şi permanenţă, clădirea (azi, monument istoric) impresionând prin simplitatea geometriei sale.

Extensia cu cele două ramuri ale sale, care au dat forma de „E” a clădirii, s-a finalizat în anul 1938, însă clădirile poartă, administrativ, club, garaj-atelier şcoală au fost construite o dată cu clădirea şcolii. De asemenea, instituţia dispunea de un teren impresionant, folosit de elevi pentru practica agricolă, ştiut fiind că se pregăteau a fi învăţători în mediul rural (posibil să fi fost şi sursă de venit pentru şcoală).

Întrucât nevoia de personal calificat era în creştere după Marea Unire (analfabetismul atingea cote alarmante mai ales în Basarabia), numărul elevilor care s-au îndreptat către şcoala normală a fost tot mai mare: de la 137 de elevi înscrişi în anul şcolar 1919-1920 se ajunge la 258 de elevi în anul 1922-1923, grupaţi în şase clase. Personalul didactic al şcolii normale număra 14 profesori (1920-1921), meritând a fi amintite câteva nume: preot I. Tănăsescu Dobrotă, Aurelia Springer – matematică, Constantin Grigoraş – română şi istorie etc.

O descriere a oraşului făcută de Elena Ostache în anul 1942 face şi scurtă referire la fosta Şcoală Normală „Ion Creangă”, devenită între timp Liceu Industrial (după cum demonstrează şi inscripţia mozaicului din holul liceului datată 1938): „Venind pe şoseaua naţională dinspre Iaşi, înainte de intrarea în oraş, pe stânga, se află localul fostei şcoli normale de băieţi „Ion Creangă” în care astăzi este instalat Liceul Comercial (s.n.)”. Această transformare s-a produs în contextul schimbărilor aduse de legea din 1936, care reglementa învăţământul mediu industrial şi prin care se dorea adaptarea şi racordarea şcolii româneşti la realităţile economice ale ţării. În timpul celui de-al doilea război mondial, localul şcolii a fost rechiziţionat de armată, aici staţionând unităţi militare germane şi românești.

Instaurarea regimului comunist a determinat şi reorganizarea învăţământului în conformitate cu noile „idealuri” ale societăţii socialiste pornită pe drumul industrializării şi care avea nevoie de forţă de muncă calificată. Astfel, în 1948 Liceul industrial este transformat în Şcoală Medie Tehnică Metalurgică.
Printre principalele obiective ale primului plan cincinal 1950-1955, s-a preconizat construirea Laminorului de Ţevi de la Roman (1951-1957). În ideea de asigura calificarea muncitorilor, în urma discuţiilor purtate la nivel de minister, Şcoala Profesională Metalurgică din Bacău se mută în octombrie 1951 la Roman cu tot inventarul, salariaţii şi elevii în fostul local al Şcolii de Arte şi Meserii din B-dul Republicii. Sub noua denumire de Şcoala Profesională nr. 1 Metalurgică Siderurgică Roman se comasau de fapt 3 şcoli: Şcoala Profesională Metalurgică, Liceul Industrial de băieţi şi Căminul de fete nr. 3. În noiembrie (sau decembrie) 1951 i s-a repartizat localul fostei şcoli normale din strada Ştefan cel Mare, nr. 274, care a fost amenajat prin grija şi fondurile Uzinei de Ţevi Roman. Au loc schimbări şi în conducerea şcolii, director devenind (prin transfer) Ignat Dumitru, iar director de studii Beşleagă Vasile (până în 1956).
În perioada anilor 1951-1956 şcoala a funcţionat cu un număr de 550-600 de elevi în medie şi 15 cadre didactice. Trecând în administrarea Ministerului Agriculturii în 1954, şcoala va primi o nouă denumire – Şcoala Profesională Mecanici Agricoli, dar în anul următor revine Ministerului Industriei Grele, fiind dată sub patronajul Întreprinderii Mecanice de Stat Roman cu denumirea de Şcoala Profesională de Ucenici I.M.S. Roman.
În anii următori instituţia a fost dotată prin efortul maiştrilor Luca Vasile (director între anii 1956-1957) şi Serghiuţă Andrei cu un atelier maşini unelte strungărie cu maşini preluate de la I.M.R., cu termocentrală şi hală pentru atelierul şcolii (1967), cu un cămin ce avea o capacitate de 300 de locuri, seră etc. Fără a beneficia de reparaţii capitale, în anul 1970 a fost înlocuită ţigla cu tablă zincată, iar sălile de clasă şi dormitoarele au fost parchetate.
Profilul şcolii în perioada 1955-1974 a fost aproape constant, pregătind muncitori calificaţi (turnători, frezori-rabotori-mortezori, strungari, lăcătuşi mecanici, electricieni, sudori etc.) pentru I.M.R., Uzina de Ţevi Roman, Uzina Metalurgică Bacău, Fabrica de Şuruburi Bacău, U.R.A. Bacău, Combinatul Siderurgic de la Galaţi, Fabrica de autoturisme de la Piteşti etc. În afară de directorii amintiţi deja, unitatea a mai avut la conducere pe ing. Croitoru Ioan (1956), prof. Turlea I. (1957-1960), maistru Hanganu Nicolaie (1960-1967), ing. Dănăilă Ioan (1967-1978).

Deşi plasat strategic, dar oarecum ingrat la margine de oraş, acest liceu poate fi caracterizat simplu: tradiţie şi stabilitate. Cu o dotare materială demnă de invidiat, el continuă să ofere generaţiilor care îi păşesc pragul o instruire teoretică şi practică adaptată atât cerinţelor actuale ale pieţei muncii locale şi nu numai, dar şi unei societăţi aflată într-un perpetuum proces de schimbare.

Sursa: monumenteneamt.ro




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *