Spații de convergență între urban și rural. Cazul Romanului la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX

Evoluția orașelor, privite ca delimitare geografică a locuirii umane, prezintă o varietate deosebită. În funcție de epoca istorică, de particularitățile zonale și primenite cu fiecare generație, orașele au cunoscut o dinamică a lor, cu ajutorul căreia și-au format o identitate specifică. Apreciate din perspectiva modernității, orașele combină funcționalitatea, respectiv elemente de confort, condiții propice de locuire, activitate și recreere, tinzând către asigurarea bunăstării locuitorilor, cu estetica aspirantă la armonia dintre natură și spațiul construit. Aglomerările de populație în centrele urbane, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea au generat modificări semnificative în profilul orașelor, consecință a creșterii demografice, dezvoltării economice, îmbunătățirii stării drumurilor, a apariției căilor ferate, dar și a schimbărilor de mentalitate, a cerințelor de progres.

Romanul, oraș de provincie și reședință de județ, a cunoscut la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, o evoluție accentuată în privința unor dotări specifice modernității: alimentarea cu apă, canalizare, iluminatul electric, serviciul de salubritate1, ș.a. Orașul a crescut cantitativ și calitativ odată cu înmulțirea locuitorilor săi, fenomen care a generat reamenajarea spațiului, creșterea numărului de case și construirea de alte edificii care deserveau comunitatea. Specificul orașului s-a profilat nu doar prin morfologia așezării2, ci și prin necesitățile și modul de relaționare al locuitorilor, deci prin funcționarea componentei „vii” a așezării, conturând comunitatea de locuire urbană. Țesătura complexă a interacțiunilor umane a fost cea mai dinamică în această perioadă. Populația orașului era eterogenă, la cei care erau stabiliți aici de generații adăugându-se, într-un flux neîntrerupt, noi membri veniți din alte centre urbane, animați, în special, de interesele afacerilor lor, Romanul fiind favorizat de amplasarea sa geografică. Acești locuitori mai nou veniți aveau comportamente și interese similare cu populația stabilă, anterioară, a Romanului. Nediferențiindu-se substanțial în concepția modului de viață, impactul lor asupra localnicilor s-a materializat mai mult într-un spor numeric.

Un permanent adaos înnoitor de populație venea dinspre spațiul rural din proximitate. Angrenați în activități din cele mai diverse, mai ales lucrative, locuitorii veniți din satele din jurul Romanului au completat o piață a muncii în domeniul industriei aflate în dezvoltare3. Aceștia veneau cu un mod de viață specific, fie că era implicată munca lor, șederea sau recreerea. La rândul lor, erau influențați de viața orașului, prin preponderența activităților economice neagricole (industrie, comerț, servicii, administrație, etc), prin ritmul accelerat al activităților cotidiene și diversitatea preocupărilor din spațiul urban. Normele stabilite în viețuirea urbană trebuiau însușite de cei care se mutau de la sat la oraș. Bagajul de cunoștințe, teoretice și practice, necesitatea de a se folosi de obiecte, semne și simboluri, ca și normele de comportament solicitau abilități individuale de învățare și de adaptare, un orizont mental receptiv în permanență.

Interacțiunea umană și influența reciprocă dintre sat și oraș se realizase și anterior, ca urmare a circulației neîntrerupte de oameni și produse, însă perioada la care ne raportăm extinde contactele, ritmul lor și depășește nivelul anterior, datorită stabilirii celor veniți din mediul rural, îndeosebi în periferia orașului, care îmbina vizibil caracteristici ale orașului cu cele aduse din mediul rural (în construcția caselor, obișnuința de a crește animale în gospodărie, ș.a.). În funcționarea vieții urbane, anumite zone pot fi considerate drept spații de convergență între rural și urban, în care influențele reciproce găseau mediul propice de manifestare, fie că erau contacte ocazionale, periodice sau permanente.

În cazul Romanului, contactele ocazionale erau date în special de tranzitul motivat economic și administrativ, fiind vorba despre activitatea de producție și cea comercială, dar și de faptul că era reședință de județ. În jurul edificiilor Prefecturii, Tribunalului, dar și pe artera comercială a orașului se producea mai întâi un contact vizual, mai apoi și verbal, permițând schimbul de idei și concepții despre viață.

În această categorie intră și spitalul „Precista Mare”, în care erau tratați pacienți veniți și din spațiul rural din jurul Romanului, dar și gara orașului, care alături de podul peste Moldova erau locurile cele mai frecventate pentru intrarea și ieșirea din oraș. Mai rar se produceau aceste contacte în zonele de recreere ale orașului: „Grădina Mică” din fața cldirii Tribunalului sau „Grădina Mare” aflată vis–à-vis de gara Romanului, căci sătenii aveau alte obișnuințe și o valorificare diferită a timpului. Alte spații de loisir4 – de tipul teatrelor și apoi a cinematografelor erau frecventate cu precădere de populația urbană stabilă. În aceeași situație erau restaurantele, cofetăriile, ș.a. Iar cârciumile specifice zonelor mărginașe ale orașului erau căutate mai ales de populația din mahalale.

Relaționarea periodică între locuitorii celor două medii se produce cu precădere în piața centrală a orașului, cu hala centrală, în oborul de vite și în piața en- gross de cereale. Țăranii care veneau aproape zilnic cu produse la târg, îmbrăcați cu vestimentația specifică, aduceau cu ei nu doar marfa, ci și obișnuințele de limbaj și de comportament. Impactul vizual și de comunicare modifica, în timp, obișnuințele ambelor părți. Relația era în fond una comercială, dar atrăgea după ea alte influențe, subtile, ce aveau să-și lase amprenta pe alte căi și de durată lungă în timp. Alte locuri prin care populația de la sate penetra și influența viața orașului erau ele însele deschise periodic: iarmarocul și circul. Fiind manifestări populare, ușor accesibile, atrăgeau curiozitatea orășenilor, dar și a locuitorilor din satele apropiate de Roman. În cel mai larg sens strada era locul în care oamenii interacționau periodic animați de interesele și preocupările lor zilnice.

Cele mai stabile și persistente în timp influențe reciproce se produceau ca urmare a stabilirii în oraș a celor originari din spațiul rural. Aceștia, condiționați de posibilitățile materiale, se stabileau către periferia orașului, dar circulația lor zilnică în spațiul urban nu se limita la zona de locuit. Vecinătatea de locuire avea cel mai important rol în modelarea comportamentului și a mentalităților, prin apropierea între modele distincte de viață ce tind să se influențeze reciproc. Până la stabilirea unei forme de echilibru între ele, preluarea influențelor reciproce avea această bază comună a teritorialității. În periferie cei de extracție rurală au venit cu un comportament specific, tratând vecinătatea ca interacțiune între indivizi – modalitate mai apropiată de zona de origine, aceea a satului – stabilind relații puternice de intimitate și obligații reciproce. Pe de altă parte, atât centrul cât și periferia se condiționau reciproc în cadrul ansamblului urban. Între acestea erau funcționalități și valorizări de prestigiu social diferite, dar influența centrului asupra periferiei s-a concretizat, treptat, în extinderea serviciilor de utilitate publică sau în alte acumulări materiale, nu doar în influențe comportamentale individuale și de grup.

Mobilitatea umană permanentă a creat interdependența funcțională dintre spațiu, infrastructură și societate. Întâlnirea dintre sat și oraș, prin intermediul spațiilor de convergență a definit un profil distinct și în cazul Romanului. Aceste „porți” au rămas deschise, ba chiar s-a accentuat procesul de influențare reciprocă în a doua jumătate a secolului XX, odată cu industrializarea forțată care, în Roman, a adus un flux masiv de populație din mediul rural, schimbând radical „fața” orașului.

autor: muzeograf Relu Butnariu

1 Iulia Butnariu, Aspecte edilitare în Roman în prima jumătate a secolului XX, în volumul Din istoria orașului Roman – 618 ani de la prima atestare documentară, Rpman, ed. Papirus Media, 2010, p. 70 – 72

2 Eugenia Greceanu, Structura urbană a orașului Roman – mărturie a trecutului istoric în revista „Monumente istorice și de artă”, t. XLIV, nr. 2, 1975, București, p. 30 – 40

3 V. Ursachi (coord.), Istoria orașului Roman (1392 – 1992), Roman, Societatea Culturală Roman – 600, p. 171 – 177

4 Iulia Butnariu, Modalități de petrecere a timpului liber – romașcanii în prima jumătate a secolului XX, în volumul

Adrian Majuru (coordonator), „Conferința Națională de antropologie urbană (ediția I-a, 23 – 25 septembrie 2009)”, Roman, ed. Papirus Media, p. 186 – 192




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *