Deschidere de gală la „Vacanțe Muzicale”

Prima zi a Festivalului „Vacanțe Muzicale” nu înseamnă doar o seară de arii celebre și fragmente orchestrale cunoscute, ci o întâlnire cu o instituție muzicală importantă a Moldovei și cu șase compozitori care au schimbat, fiecare în felul său, istoria operei europene. În programul Orchestrei Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău, condusă de Tiberiu Soare, cu soprana Adina Vilichi și baritonul William Hernández, se regăsesc Mozart, Puccini, Donizetti, Bizet, Mascagni și Gounod, adică șase lumi sonore diferite, de la eleganța clasică vieneză până la pasiunea veristă italiană și lirismul francez.

Orchestra Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău este una dintre instituțiile muzicale importante ale regiunii Moldovei și are o istorie care începe în anul 1956, când Filarmonica Bacău a fost înființată ca instituție de concert. Prezentările oficiale ale instituției și ale Festivalului „George Enescu” subliniază că filarmonica a crescut constant prin activitatea membrilor orchestrei și prin contribuția unor dirijori precum Igor Ciornei, Eugen Pricope sau Ovidiu Bălan.

Numele pe care îl poartă instituția este, la rândul lui, important. Mihail Jora nu a fost doar un compozitor român, ci una dintre personalitățile fundamentale ale muzicii românești din secolul XX, născut la Roman, în județul Neamț, format la Iași, Leipzig și Paris, profesor, dirijor, compozitor și creator esențial pentru dezvoltarea liedului și baletului românesc. Din acest punct de vedere, prezența Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău la Piatra-Neamț are și o încărcătură simbolică: o orchestră care poartă numele unui muzician născut în Neamț vine să deschidă un festival care, prin istoria lui, ar trebui să păstreze vie legătura dintre public și muzica de mare valoare.

Filarmonica din Bacău nu este o formație de conjunctură, adunată pentru un eveniment, ci o orchestră cu stagiuni permanente, concerte simfonice, concerte camerale, recitaluri instrumentale, concerte vocal-simfonice, proiecte educative și colaborări cu artiști români și străini. Acest lucru contează mult pentru o seară de deschidere cu repertoriu liric, fiindcă o gală de operă nu se cântă doar frumos, ci trebuie susținută cu experiență, echilibru, disciplină orchestrală și capacitatea de a respira împreună cu soliștii.

Într-un asemenea program, rolul dirijorului este decisiv. Tiberiu Soare este un dirijor cu experiență în zona simfonică și lirică, format la Universitatea Națională de Muzică din București, cu activitate la Opera Națională București, la Orchestrele Radio și la Filarmonica de Stat Sibiu. Pentru o gală cu Mozart, Puccini, Donizetti, Bizet, Mascagni și Gounod, dirijorul nu este doar cel care „ține orchestra”, ci cel care face legătura dintre scenă și fosă, dintre voce și ansamblu, dintre teatralitate și rigoare muzicală.

Wolfgang Amadeus Mozart este centrul de greutate al primei seri. Născut la Salzburg în 1756 și mort la Viena în 1791, la numai 35 de ani, Mozart rămâne una dintre cele mai mari minți ale muzicii universale, un compozitor care a scris cu aceeași naturalețe simfonii, concerte, muzică de cameră, muzică sacră și operă. Este adesea prezentat ca un geniu „divin”, dar această formulare poate ascunde un adevăr esențial: Mozart nu a fost doar un copil-minune, ci un muzician care a muncit enorm, a absorbit stiluri diferite și a transformat convențiile epocii într-un limbaj de o profunzime umană rară.

În programul serii, Mozart apare prin trei opere: Nunta lui Figaro, Don Giovanni și Flautul fermecat. Asta înseamnă trei fețe diferite ale geniului său. În Nunta lui Figaro, Mozart este ironic, social, alert, inteligent și profund uman. În Don Giovanni, devine întunecat, seducător, moral și tulburător. În Flautul fermecat, intră în zona basmului, a simbolului, a înțelepciunii și a bucuriei populare. Puțini compozitori au reușit să dea atâta viață unor personaje atât de diferite, iar acesta este motivul pentru care Mozart nu se ascultă doar ca muzică frumoasă, ci ca teatru interior.

Nunta lui Figaro, opera din care provin uvertura și aria „Non più andrai”, a avut premiera la Viena în 1786, pe un libret de Lorenzo Da Ponte, după piesa lui Beaumarchais. Este o comedie, dar una care ascunde în spatele farselor o tensiune socială evidentă: servitorii sunt mai inteligenți decât stăpânii, femeile sunt mai lucide decât bărbații, iar lumea aristocratică este privită cu ironie. De aceea, uvertura de la începutul concertului este mai mult decât o piesă de deschidere: este o explozie de energie teatrală, un fel de cortină care se ridică peste o lume în care toată lumea aleargă, complotează și iubește.

În Don Giovanni, Mozart merge într-o zonă mult mai periculoasă. Opera, scrisă tot pe un libret de Lorenzo Da Ponte și prezentată la Praga în 1787, pornește de la mitul lui Don Juan, seducătorul care sfidează orice limită morală. Dar Mozart nu îl transformă pe Don Giovanni într-un simplu personaj negativ. Îi dă farmec, inteligență, energie și o putere de seducție care face muzica extrem de ambiguă. De aceea, „Deh vieni alla finestra” sau „Là ci darem la mano” nu sunt doar momente frumoase, ci scene în care frumusețea devine instrument de manipulare.

Flautul fermecat, din care vine duetul „Pa-pa-pa”, este ultima operă a lui Mozart, prezentată în 1791, cu puțin timp înainte de moartea compozitorului. Este o lucrare scrisă în limba germană, într-o formă accesibilă publicului larg al vremii, dar în același timp plină de simboluri, probe, inițieri și idei despre lumină, adevăr și înțelepciune. Papageno și Papagena, personajele din duetul final al serii, nu sunt eroi tragici, ci oameni simpli care caută fericirea simplă. Tocmai de aceea duetul lor este atât de iubit: după toate marile teme ale operei, Mozart ne amintește că bucuria omenească are și ea demnitatea ei.

Giacomo Puccini aduce în program o altă lume: Italia sfârșitului de secol XIX, teatrul emoției directe, al melodiei care pare să se nască din respirația personajului. Născut la Lucca în 1858, într-o familie de muzicieni de biserică, Puccini este considerat cel mai mare compozitor italian de operă de după Verdi. El a dus opera italiană spre secolul XX, scriind lucrări precum La Bohème, Tosca, Madama Butterfly și Turandot, opere care au rămas printre cele mai iubite din repertoriul mondial.

Puccini avea un talent extraordinar pentru emoția concretă. Nu îl interesează doar marile conflicte istorice sau mitologice, ci oamenii aflați în momentele lor de fragilitate: iubirea săracă, gelozia, boala, despărțirea, sacrificiul, iluziile tinereții. În La Bohème, opera din care se cântă aria Musettei „Quando me’n vo”, Puccini intră în lumea tinerilor artiști parizieni, a camerelor reci, a cafenelelor, a iubirilor boeme și a unei frumuseți care știe că nu poate dura. Opera a avut premiera la Torino în 1896 și este astăzi una dintre cele mai frecvent cântate opere din lume.

Musetta, personajul care cântă „Quando me’n vo”, este una dintre acele figuri pucciniene care par simple doar la suprafață. Ea este cochetă, teatrală, seducătoare, dar în spatele gestului de salon se află o femeie care știe să controleze privirile și emoțiile celor din jur. Aria ei nu este doar un vals frumos, ci o scenă de autoafirmare. Musetta intră în cafenea ca pe o scenă și cântă nu doar pentru cei prezenți, ci pentru a-l face pe Marcello să simtă că încă nu a scăpat de ea. Aici Puccini dovedește cât de bine știa să transforme un gest aparent mărunt într-un moment teatral memorabil.

Gaetano Donizetti reprezintă în program lumea bel canto-ului italian, adică arta cântului frumos, suplu, expresiv și virtuos. Născut la Bergamo în 1797, într-o familie modestă, Donizetti a ajuns unul dintre cei mai importanți compozitori de operă ai secolului al XIX-lea. A scris aproape 70 de opere și a fost, între Rossini și Verdi, unul dintre marii constructori ai teatrului liric italian. Povestea lui este una a talentului urcat prin muncă, disciplină și productivitate aproape incredibilă.

Donizetti este asociat adesea cu strălucirea vocală, cu agilitatea, cu farmecul melodic, dar muzica lui nu este doar un exercițiu de frumusețe vocală. În operele sale, vocea devine caracter. Felul în care cântă un personaj ne spune cine este, ce gândește, cât de sincer este, cât de inteligent sau cât de ridicol poate deveni. De aceea, Don Pasquale, opera din care sunt incluse „Pronta io son” și „Quel guardo il cavaliere”, nu este doar o comedie cu situații amuzante, ci o lucrare despre vârstă, vanitate, iluzie, inteligență feminină și mecanismul fin al păcălelii teatrale.

Don Pasquale a fost compusă în 1842-1843 și a avut premiera la Théâtre-Italien din Paris în 1843. Este una dintre ultimele mari opere buffa ale tradiției italiene, o comedie muzicală în care totul trebuie să pară ușor, deși este extrem de precis construit. Donizetti scrie aici cu o eleganță matură: râsul nu este grosier, personajele nu sunt simple caricaturi, iar Norina, personajul feminin central, este mult mai mult decât o tânără isteață. Este motorul inteligenței scenice, femeia care înțelege jocul social mai bine decât bărbații din jurul ei.

În „Quel guardo il cavaliere”, Norina se prezintă muzical publicului. Ea citește despre un cavaler îndrăgostit, dar aria devine imediat un autoportret plin de ironie și grație. În duetul „Pronta io son”, intriga începe să se miște cu adevărat, iar comedia se naște din complicitate. Pentru public, Donizetti este accesibil și plăcut; pentru interpreți, însă, este nemilos, fiindcă cere dicție, precizie, agilitate, umor și o tehnică vocală care nu trebuie să pară niciodată muncită.

Georges Bizet aduce în prima seară culoarea franceză și una dintre cele mai recognoscibile lumi sonore din toată istoria operei: Carmen. Născut la Paris în 1838, Bizet a fost un copil foarte talentat, format la Conservatorul din Paris și câștigător al prestigiosului Prix de Rome. Cu toate acestea, viața lui artistică nu a fost ușoară. A murit foarte tânăr, în 1875, la numai 36 de ani, fără să apuce să vadă cum Carmen, opera care la început a produs controverse, avea să devină una dintre cele mai iubite și mai cântate opere din lume.

Bizet este cazul aproape tragic al compozitorului care a intrat în nemurire prea târziu pentru propria viață. În timpul carierei sale, nu a avut succesul pe care îl meritau talentul și rafinamentul său. A lucrat mult, a compus, a orchestrat, a visat la teatru, dar recunoașterea deplină a venit după moarte. Carmen este astăzi atât de celebră încât poate părea o operă „populară” în sens facil, dar în realitate este o lucrare de mare inteligență dramatică. Ea vorbește despre libertate, dorință, obsesie, violență și imposibilitatea de a poseda o ființă liberă.

Fragmentele orchestrale din Carmen și aria Toreadorului, „Votre toast”, sunt ideale pentru o seară în aer liber, fiindcă au ritm, culoare și energie imediată. Dar Bizet nu trebuie cântat ca o simplă muzică spectaculoasă. În Carmen, strălucirea ascunde fatalitatea. Lumea pare plină de dans, lumină și mulțime, dar în adânc se simte mereu apropierea tragediei. Escamillo, Toreadorul, nu este doar un bărbat carismatic; el este imaginea spectacolului public, omul aclamat de mulțime, vedeta care intră în scenă știind că toți ochii sunt asupra lui.

Pietro Mascagni schimbă temperatura emoțională a serii. Născut la Livorno în 1863, Mascagni a intrat în istoria muzicii mai ales prin Cavalleria rusticana, opera care a produs o adevărată senzație la premiera din 1890 și a devenit una dintre lucrările definitorii ale verismului italian. Verismul în operă înseamnă coborârea teatrului liric din lumea eroilor nobili în lumea oamenilor simpli, cu patimi violente, gelozie, onoare, trădare și tragedii care se consumă rapid, aproape brutal.

Povestea succesului lui Mascagni este ea însăși aproape cinematografică. Cavalleria rusticana a fost scrisă pentru un concurs de opere într-un act, pe baza unei povești de Giovanni Verga, iar succesul a fost imediat și uriaș. Opera are loc într-un sat sicilian, în dimineața Paștelui, iar contrastul dintre atmosfera religioasă și violența pasiunilor omenești este una dintre sursele marii ei intensități.

Intermezzo-ul din Cavalleria rusticana este una dintre cele mai emoționante pagini orchestrale din repertoriu. El apare ca o clipă de liniște între tensiuni care nu mai pot fi oprite. Nu are nevoie de cuvinte, fiindcă spune totul prin respirația orchestrei. Este muzică de reculegere, de destin, de frumusețe suspendată înaintea dezastrului. Tocmai de aceea, într-o seară plină de arii teatrale, Intermezzo-ul lui Mascagni poate deveni momentul în care publicul tace altfel: nu din politețe, ci pentru că muzica îi cere o altă formă de atenție.

Charles Gounod reprezintă rafinamentul francez, lirismul elegant și capacitatea de a transforma literatura mare în teatru muzical. Născut la Paris în 1818, într-o familie artistică, cu tată pictor și mamă pianistă, Gounod a crescut într-un mediu în care artele se întâlneau firesc. A câștigat Prix de Rome în 1839 și a oscilat de-a lungul vieții între atracția pentru muzica religioasă și chemarea scenei lirice. Este cunoscut mai ales pentru Faust, Roméo et Juliette și pentru celebra sa Ave Maria.

Gounod nu are violența expresivă a lui Mascagni, nici febra melodică a lui Puccini, nici ironia lui Mozart. Forța lui stă în eleganță, în linia vocală, în lumina frazei și în felul în care știe să dea emoției o formă nobilă. În Roméo et Juliette, opera inspirată de tragedia lui Shakespeare și prezentată pentru prima dată la Paris în 1867, Gounod nu încearcă să rescrie teatral piesa, ci să extragă din ea momente de lirism și intimitate.

Aria „Je veux vivre” este momentul Julietei înainte ca tragedia să o înghită. Ea cântă dorința de a trăi, de a se bucura, de a rămâne în lumină, fără să știe încă dimensiunea destinului care o așteaptă. Publicul, însă, știe povestea. De aici vine emoția specială a ariei: prospețimea Julietei este ascultată mereu prin umbra finalului tragic. Pentru soprană, momentul cere strălucire și grație, dar și inocență controlată, pentru că Julieta nu trebuie transformată într-o simplă cochetă, ci într-o tânără aflată încă în plină lumină.

Privit în ansamblu, programul primei seri este o mică istorie a operei europene. Mozart aduce echilibrul, inteligența și profunzimea clasică. Puccini aduce emoția directă și teatrul fragilității omenești. Donizetti aduce bel canto-ul, comedia și virtuozitatea. Bizet aduce culoarea, energia și fatalitatea. Mascagni aduce verismul, pasiunea și dramatismul concentrat. Gounod aduce eleganța franceză, literatura transformată în lirism și lumina unei tinereți cântate înaintea tragediei.

De aceea, această seară nu trebuie privită doar ca o succesiune de „hituri” de operă. Sigur, multe dintre fragmente sunt cunoscute și vor fi recunoscute imediat de public. Dar adevărata valoare a programului stă în faptul că fiecare piesă deschide o ușă către o lume: palatul ironic al lui Figaro, Parisul boem al lui Puccini, comedia lucidă a lui Donizetti, arena pasiunilor din Carmen, satul sicilian al tragediei veriste și Verona lirică a lui Gounod.

Vezi mai multe știri pe Ziar Piatra-Neamt