Conservarea – restaurarea obiectelor arheologice în cadrul Muzeul de Istorie Roman

Prezentarea sumară a organizării unui şantier arheologic

Arheologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul istoriei, rolul ei este acela de a descoperi şi preleva o serie de vestigii materiale aflate în pământ, necesare reconstituirii vieţii omeneşti, sub variatele ei aspecte. În situaţia în care un obiect vechi nu poate contribui în procesul cunoaşterii, atunci el nu are valoare ştiinţifică şi ca atare, rămâne o simplă piesă de anticariat.

Studiul materialului scos din pământ, de către arheolog, este considerat complet realizat numai când acestuia i se defineşte originea, forma, tehnica de lucru şi conţinutul decorativ, pe baza cărora se pot trage concluzii de natură istorică. Tot arheologiei îi revine obligaţia de a atribui artefactelor un cadru temporal (realizat de obicei prin stratigrafie) şi un cadru geografic. Suplimentar, trebuie să stabilească și complexitatea obiectivului ce a furnizat vestigiile: mediul natural, date de ordin antropologic, precum şi cunoaşterea vieţii spirituale.

Limitările cercetării arheologice sunt vizibile prin următoarele aspecte: distrugerea ansamblului de dovezi, activitatea nu poate fi reluată sau refăcută, depinde de oportunităţi favorabile dublate de mijloace financiare, necesită resurse umane, iar în final, arheologul are datoria de a valorifica şi interpreta rezultatele.[1]

Ansamblul bunurilor arheologice, reprezentate prin: siturile arheologice clasate, terenurile cu potenţial arheologic reperat şi bunurile mobile, formează patrimoniul arheologic. Siturile arheologice clasate sunt cuprinse în Lista monumentelor istorice, situate suprateran, subteran sau acvatic. Terenurile cu potenţial sunt zone delimitate, despre care există informaţii privind existenţa de bunuri de patrimoniu arheologic, susceptibile să facă parte din patrimoniul cultural naţional. Bunurile mobile sunt obiectele sau urmele manifestărilor umane, împreună cu terenul în care acestea au fost descoperite.[2]

Culegerea informaţiilor ştiinţifice şi colectarea de artefacte se face numai prin sondaje şi cercetări arheologice. Săpătura arheologică presupune o organizare aproape militară, a unei tabere de campanie. Se are în vedere depozitarea echipamentelor utilizate, stocarea şi conservarea primară a artefactelor, facilităţi de cazare şi provizii pentru colectivul de cercetare care, pe lângă arheologi, poate cuprinde conservatori, topografi, cameramani, fotografi, desenatori, etc.[3]

Există mai multe metode de săpături: sondajele limitate pentru a depista grosimea depozitelor şi stratigrafia în diverse puncte ale unui sit şi secţiunea care permite diferenţierea şi înregistrarea planurilor şi secvenţelor stratigrafice. Pe toata perioada desfăşurării săpăturilor arheologii urmăresc, înregistrează grafic, fotografic şi cu observaţii scrise toate indiciile descoperite.

În funcţie de obiective, intensitate şi constrângeri de natură antropică, săpăturile  pot avea un caracter de salvare (în cazul unor descoperiri întâmplătoare), preventive (pentru eliberarea suprafeţei unui sit arheologic în vederea unei viitoare amenajări moderne) sau sistematice (pe baza unui proiect de cercetare multianual, cu obiective şi rezultate importante pentru istoria unei regiuni).²

Contextul arheologic (planigrafia) este mediul cu care artefactele, siturile sau culturile sunt găsite sau operează. Un context poate fi şi stratul sau nivelul arheologic care grupează într-un spaţiu pe verticală şi orizontală artefacte asociate, care au fost produse şi utilizate într-o anumită perioadă de timp. Planul este nivelul la care se opreşte săpătura arheologică la un moment dat. Uneori este un nivel de locuire, dar, de cele mai multe ori, este rezultatul unei răzuieli orizontale pentru a surprinde (prin schimbarea culorii sau densităţii pămâtului, ori aglomerarea de artefacte) contexte arheologice.[4]

Termenii de specialitate, definiți mai sus, par destul de arizi pentru cititorul nefamiliarizat cu domeniul arhiologiei, drept urmare, pentru a înțelege noțiunile teoretice, vom încerca să le extrapolăm unui caz particular și anume: cercetările arheologice, din campaniile 2003 şi 2004, efectuate de Muzeul de Istorie Roman în curtea Episcopiei Romanului (actualmente Arhiepiscopia Romanului și Bacăului). Săpăturile arheologice desfăşurate în curtea Episcopiei Roman au avut un triplu aspect: iniţial s-au efectuat săpături de salvare, rezultatele promiţătoare au impus sondaje pentru confirmare, iar în final s-a ajuns la o campanie sistematică (extinsă pe o perioadă de trei ani şi desfăşurată cu sprijin financiar limitat). Ce înseamnă acest lucru, vom vedea mai jos.

Săpătura de salvare este reclamată de regulă de descoperiri întâmplătoare (lucrări agricole, surpări, alunecări de teren, etc.), iar cea preventivă de o excavație de utilitate (temelii construcții, șanțuri pentru instalații, etc.). În primul caz, Legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil și Ordonanța 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic, obligă descoperitorul să predea în termen de 72 ore artefactele extrase către autoritățile locale sau Direcțiile pentru cultură județene. Prin intermediul acestor instituții, specialiștii arheologi din muzeu se vor prezenta la fața locului și vor lua toate măsurile de a consemna documentar situația găsită (prin scris, fotografie, desen, film). În cazul particular studiat, orice intervenție în curtea instituției religioase, oricât de insignifiantă, va duce cu siguranță la descoperiri ce necesită cel puțin săpătură de salvare.

Amplasamentul Episcopiei Romanului și potențialul arheologic, dat de intensa viață religioasă, politică, militară și culturală desfășurată aici, pledează, pentru orice intenție de a efectua lucrări, către o săpătură de salvare.

Dacă vestigiile scoase la iveală au potențial (pot contribui la mai buna înțelegere a caracteristicilor unui eveniment istoric), se pot executa sondaje în jurul punctului descoperirii. Sondajele sunt de regulă șanțuri înguste, care au drept scop lămurirea unor aspecte legate de situația vestigiilor (frecvența artefactelor, aria de răspândire, datare, etc.). Dacă rezultatul confirmă valoarea istorică a sitului, atunci se va recurge la săpături sistematice (se va organiza un șantier arheologic).

Revenind la cazul particular studiat, rolul jucat de Episcopia Romanului ca factor de întărire al prestigiului şi autocraţiei domnitorilor Petru I. Muşat şi Roman I., evenimentele ulterioare care au dus la dispariţia primei catedrale „Sfânta Vineri”, vestigiile materiale găsite frecvent (cu ocazia reparaţiilor), au constituit pretextul începerii cercetării arheologice. Contextul arheologic, definit mai sus, este dictat de instituţia religioasă (ctitorită în perioada de cristalizare a statului medieval Moldova) şi este dat de stratul de cultură medieval bogat în relicve din epocă. Studiul vestigiilor vechilor construcţii şi a urmelor materiale este o bună oportunitate de a reconstitui imaginea societăţii medievale româneşti.

Planigrafia celor șase secţiuni, practicate în apropierea bisericii episcopale, a fost conturată de descoperirea a 8 gropi  cu resturi menajere, ori pentru depozitarea resturilor de la construcţia, reconstrucţia sau reparaţiile edificiilor din această zonă şi de prezenţa cimitirului medieval, în care au fost surprinse 95 de morminte de înhumaţie, începând cu secolul al XIV-lea şi până în secolul al XIX-lea. O altă descoperire inedită a fost furnizată de secţionarea unei gropi de mari dimensiuni, care, prin prezenţa abundentă de tencuială pictată şi moloz, face posibilă ipoteza că a fost amenajată special pentru depozitarea frescei vechiului locaş dispărut.[5]

Figura 11. Planul săpăturilor arheologice efectuate în partea nordică a Catedralei Episcopale[6]

Figura 12. Planigrafia şi stratigrafia secţiunii din partea de nord, perpendiculară pe axa Bisericii Episcopale[7]

Releveul arheologic (stratigrafia): Stratul este secvenţa contemporană de artefacte. Nivelele arheologice constituie demarcări ale rămăşiţelor asociate  prin evenimente naturale (geologice), culturale (clădiri, etc.) sau arbitrare (tehnici de excavare) şi se diferenţiază prin asocieri diferite de artefacte. În cazul unor situri ce nu au stratificare vizibilă diferenţierile cronologice se pot face numai pe baza asocierii obiectelor.[8]

În cazul particular folosit ca exemplificare practică a noțiunilor teoretice, stratigrafia secţiunilor din 2003 şi 2004 a fost greu de evidenţiat, straturile iniţiale de pământ au fost răscolite frecvent de-a lungul timpului, zona fiind un cimitir activ. Informaţii spectaculoase a furnizat studiul stratigrafic pentru latura de nord, unde temelia actualului edificiu (Sfânta Paraschiva, ctitorită de Petru Rareș) se sprijină pe fundaţiile bisericii anterioare (Sfânta Vineri, ctitorită probabil de RomanI. Mușat).

În majoritatea secţiunilor numărul mare de morminte a distrus toate elementele stratigrafiei iniţiale, morminte târzii din secolele XVII-XIX au fost dispuse chiar până în temelia vechii biserici de secol al XIV-lea. Unele din aceste morminte au avut cavouri construite din cărămidă, distruse în mai multe etape de noi înmormântări. Cea mai clară situaţie stratigrafică, mai ales pentru necropola medievală din partea nordică a Catedralei, a putut identifica toate nivelurile arheologice până în zilele noastre. S-a ivit astfel posibilitatea datării mormintelor (lipsite de inventar), dovedindu-se că, în această zonă, încetează sa se mai facă înmormântări după perioada secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea. De menţionat că în apropierea zidurilor continuă înhumarea clerului, ce a slujit la Episcopia Romanului, până în secolul al XIX-lea.[9]

Salvarea stratigrafiei şi planigrafiei descoperite „in situ”: Campania arheologică din curtea Episcopiei Romanului, în contextul cercetat (aşezarea monahală medievală), a furnizat o cantitate mare de material imediat după începerea săpăturii (în anul 2003). Materialul a fost recoltat zilnic în funcţie de: secţiunea săpată, caroul respectiv (o împărţire a suprafeţei şanţului într-o grilă, cu scopul identificării poziţiei artefactelor descoperite), cât şi de nivelul sau stratul unde acesta  a fost găsit.

De regulă, materialul arheologic este extrem de fărâmițat din cauza condițiilor biologice și chimice de zacere din sol și intervențiilor fizico-mecanice ulterioare. De cele mai ulte ori activitățile umane (agricole sau de construcții) risipesc fragmentele, iar pentru a putea reface obiectul inițial trebuiesc identificate toate bucățile din aria de răspândire. Găsirea fragmentelor se face în laborator, prin recompunerea situației găsită în teren („in situ”), în acest scop piesele depistate primesc un marcaj înscris pe partea interioară a fragmentului ceramic, sau, în situaţia unor piese de metal, se ataşează o etichetă. Marcajul cuprinde: specificarea şantierului, anul campaniei de cercetare, numărul secţiunii şi al caroului, precum şi adâncimea la care s-a realizat identificarea piesei respective. Pentru uşurarea muncii, pe şantier, artefactele sunt strânse în pachete pe care se trece marcajul mai sus menţionat. Astfel, inscripţionarea datelor pe fiecare obiect în parte va putea fi făcută ulterior, după transportul pachetelor în depozitele Muzeului de Istorie.[10]

Materialele diferite din care sunt cofecţionate artefactele (ceramică, metal, os, sticlă, textile) răspund în mod diferit la contactul cu aerul şi lumina solară. Schimbul parametrilor condiţiilor în care au zăcut şi s-au conservat de-a lungul secolelor în sol, poate distruge echilibrul fragil şi deteriora, uneori ireversibil, vestigiile materiale.

Pentru păstrarea integrităţii obiectelor descoperite, pentru siguranţa manipulării lor şi transportul către depozit şi laborator, pe şantier se vor respecta strict normele de conservare preventivă. Acolo unde este necesar, iar situaţia din teren o impune, se vor face intervenţii de urgenţă sau de salvare. În articolul următor, gândit ca a doua etapă a proiectului de popularizare a ctivității muzeului, vom structura rezultatele cercetărilor arheologice din curtea episcopiei în două mari teme: pe de o parte vom vedea cum sunt afectate stratigrafia şi contextul de realizarea efectivă a săpăturii şi, pe de altă parte, vom analiza intervenţiile asupra artefactelor în funcţie de comportamentul indus de materialul din care sunt constituite.

Ca o concluzie a prezentului articol, subliniez încă o dată că cercetarea arheologică are limitări majore, date de aspectele privind distrugerea ansamblului de dovezi şi faptul că nu poate fi reluată sau refăcută. Drept urmare, contextul arheologic este distrus prin săpătură, dispunerea dovezilor nu mai este vizibilă prin extragerea lor iar redarea utilităţii zonei studiate, implicând acoperirea şi nivelarea solului, ascunde stratigrafia. Singurele măsuri, ce pot combate aceste deficienţe, sunt salvarea planigrafiei şi stratigrafiei săpăturii prin documente vizuale: video, audio, fotografice, grafice şi în scris (descrieri şi însemnări). O salvare documentară de calitate va permite: reconstituirea situaţiei găsite la faţa locului (denumită generic „in situ”), revenirea şi studierea ei ulterioară şi se constituie în dovezi ale demersului ştiinţific.

Muzeograf Spătariu Dan Gianni

[1] Mircea Negru, op. cit., p.14-15

[2]  ibidem., p.26-27

[3] Mioara Turcu, op. cit., p.24

[1] Mioara Turcu, Arheologie – noţiuni generale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p.7-8

[2] Irina Oberlander-Târnoveanu, Un viitor pentru trecut – Ghid de bună practică pentru păstrarea patrimoniul cultural, Editat de cIMeC-Institutul de Memorie Culturală, Bucureşti, 2002, p.27

[3] Mircea Negru, Preistorie generală şi arheologie I., Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p.13

[4] Mircea Negru, op. cit., p.14

[5] Vasile Ursachi, Episcopia Romanului: cercetări arheologice, Editura Filocalia, Roman, 2008, p.28-30, 33-37

[6] Desen personal, publicat (idem, p.82).

[7] Desen personal, publicat (idem, p. 78).

[8] Mircea Negru, op. cit., p.14-15

[9]  ibidem., p.26-27

[10] Mioara Turcu, op. cit., p.24