Conservarea – restaurarea obiectelor arheologice în cadrul Muzeul de Istorie Roman: Salvarea stratigrafiei şi planigrafiei descoperite „in situ”

Am subliniat anterior că cercetarea arheologică are limitări majore, date de aspectele privind distrugerea ansamblului de dovezi şi faptul că nu poate fi reluată sau refăcută. Ca urmare: contextul arheologic este distrus prin săpătură, dispunerea dovezilor nu mai este vizibilă prin extragerea lor iar redarea utilităţii zonei studiate, implicând acoperirea şi nivelarea solului, ascunde stratigrafia. Singurele măsuri, ce pot combate aceste deficienţe, sunt salvarea planigrafiei şi stratigrafiei săpăturii prin documente vizuale: video, audio, fotografice, grafice şi în scris (descrieri şi însemnări). O salvare documentară de calitate va permite: reconstituirea situaţiei găsite la faţa locului (denumită generic „in situ”), revenirea şi studierea ei ulterioară şi se constituie în dovezi ale demersului ştiinţific. Spre exemplificare, voi reveni la cazul particular studiat – cercetările arheologice, din campaniile 2003 şi 2004, efectuate de Muzeul de Istorie Roman în curtea Episcopiei Romanului (actualmente Arhiepiscopia Romanului și Bacăului) și voi prezenta principalele metode de consemnare a contextului arheologic.

 a. Folosirea documentară a fotografiei: secțiunile fiind de dimensiuni relativ mici, fotografiile au fost executate de arheologul Vasile Ursachi ce avea şi responsabilitatea de şef de şantier. Menţionez că pentru cercetări cu o întindere mai mare este necesar să fie cooptat un specialist în aceste tipuri de lucrări, datorită pericolului de a induce deformări ale imaginilor materialului documentar, prin fotografieri improprii.

Fotografia este folosită pe scară largă pentru a ilustra contextul stratigrafic studiat. În general informaţiile se încadrează în toleranţe admisibile, dar, la un studiu mai atent, fotografia poate fi distorsionată. Deformările produse unei suprafeţe, în funcţie de distanţa de fotografiere, pot fi grosolane. Dacă se încearcă redarea unei suprafeţe mari de la o distanţă mică, distorsiunea va fi atât de  puternică  încât  abia  recunoaştem  imaginea, mărind distanţa focală se vor reduce şi valorile deformărilor până se vor încadra într-o toleranţă admisibilă

Figura 1. Fotografii ale secţiunii S.II. din unghiuri diferite şi la momente diferite din zi^[1]

Fotografia este folosită pe scară largă pentru a ilustra contextul stratigrafic studiat. În general informaţiile se încadrează în toleranţe admisibile, dar, la un studiu mai atent, fotografia poate fi distorsionată. Deformările produse unei suprafeţe, în funcţie de distanţa de fotografiere, pot fi grosolane. Dacă se încearcă redarea unei suprafeţe mari de la o distanţă mică, distorsiunea va fi atât de  puternică  încât  abia  recunoaştem  imaginea, mărind distanţa focală se vor reduce şi valorile deformărilor până se vor încadra într-o toleranţă admisibilă.

Redarea straturilor subtile, prezente la unele stratigrafii, pune probleme de lizibilitate dacă distanţa focală este prea mare sau iluminarea obiectului este inadecvată (efect aflat în opoziţie cu observaţia anterioară).

Concluzionând, putem spune că, între anumite limite, fotografia este un martor arheologic credibil. Totdeauna trebuie găsit raportul ideal dintre dimensiunile vasului, decoruri şi distanţa de focalizare, pentru ca reperele să poată fi citite pe martorul fotografic în toleranţe acceptabile. Ideală ar fi surprinderea aeriană a planigrafiei, astfel imaginea de ansamblu va reda cu acurateţe contextul arheologic.

Modul de surprindere a imaginilor presupune un algoritm. Primele fotografii cuprind vederi de ansamblu ale şantierului înainte de începerea săpăturii, apoi, progresiv şi succesiv, fiecare etapă de cercetare este imortalizată. În cazul studiat, cel mai mare număr de fotografii s-au realizat alb negru, fotografiile color, care redau cu exactitate coloraţia pămâtului şi a obiectelor, fiind folosite mai ales pentru imortalizarea stratigrafiilor.

Figura 2. Fotografii ce surprind stratigrafia „gropii cu frescă”^[2]

b. Folosirea documentară a desenului arheologic: spre deosebire de fotografie, documentul grafic este dat de acţiunea umană şi reprezintă o reconstituire a contextului prin folosirea unor simboluri grafice transpuse pe un suport (hârtie milimetrică în general). În desenul arheologic, intervenţia graficianului prin măsurători pe obiectul tridimensional evită deformarea formei, dar deseori, observatorii umani mi-au reproşat ca desenele sunt făcute la dimensiuni sau proporţii greşite. Am refăcut măsurătorile si am constatat ca erau corecte. Explicaţia constă în morfologia ochiul uman care se comportă ca un obiectiv fotografic, percepţia formei este dată de dimensiunile obiectului, distanţa şi unghiul din care este privit.

Modul practic prin care am transpus pe hârtie planigrafia şi stratigrafia este explicat succint în rândurile următoare. Pentru început s-au marcat pe desen elementele de identificare: şantierul arheologic, anul, secţiunea şi tipul documentaţiei (plan sau profil). Folosind o busolă am notat poziţia secţiunilor în raport cu nordul geografic (simbolizat cu o săgeată). Pentru a putea obţine un document lizibil, am raportat dimensiunile reale la dimensiunea suprafeţei hârtiei milimetrice (format A3), s-a obţinut astfel o scară (specificată în desen prin folosirea unui simbol sub forma unei rigle). Limitele şanţurilor săpate, reduse la scară, le-am precizat printr-un contur trasat cu linie subţire de 0,2 mm. Toate elementele găsite (gropi, pietre, ceramică, morminte, resturi metalice, straturi de pământ, etc.) au fost marcate, pe desen, cu simboluri care au sugerat forma şi poziţia lor reală din teren. Pentru a elimina confuziile, ce pot apărea la citirea documentului grafic din cauza lipsei unei standardizări, fiecare simbol folosit este descris printr-o legendă.

Figura 3. Metoda de desenare a planigrafiei^[3]

Releveele stratigrafice verticale se vor raporta la martorii păstraţi în timpul săpăturii, iar releveele orizontale, realizate pe suprafaţa la care a ajuns săpătura în momentul respectiv, se vor raporta la o axă de referinţă. Personal am ales o axă orizontală ce coincide cu una din lateralele şanţului. Practic, am realizat axa dintr-o sfoară bine întinsă, dublată de o ruletă iar măsurătorile au fost luate faţă de această axă atât în plan orizontal cât şi vertical. Prin compunere carteziană a datelor măsurate şi transpunere la scară s-a obţinut desenul complexelor apărute în timpul cercetării.

Figura 4. Releveu privind nivelurile succesive de călcare[4]

Desenul, prin claritatea reprezentării, ajută cercetătorul să înţeleagă pe deplin contextul unei descoperiri, rezultatul facilitează încadrarea studiului într-un cadru mai amplu şi formularea unei ipoteze istorice. Fiind un efort uman, grafica poate fi deficitară prin greşeli de redare sau acţiuni de falsificare, de aceea calitatea de document trebuie certificată şi de alte dovezi, precum fotografia.

Artefacte descoperite pe șantier

În finalul acestui articol voi face un comentariu în ceea ce privește definiția artefactului arheologic, demersul fiind dictat de recente discuții în care am realizat că majoritatea vizitatorilor au percepții strict utilitare asupra obiectului extras din sol.

Artefactul, obiectul, bunul, piesa, etc, sunt termeni diferiți prin care arheologul etichetează resturile materiale ce sunt găsite într-un context arheologic. Descoperirile materiale sunt intim legate de planigrafie și stratigrafie, numai astfel informațiile cercetării pot fi percepute obiectiv (de exemplu: un anumit nivel poate fi datat cu ajutorul unei monede, iar, la oarecare distanță, un obiect din același strat va fi identificat ca aparținând aceleași epoci istorice).

Chiar dacă piesele descoperite par banale, iar bunuri similare, cu aceeași utilitate, se produc și în ziua de astăzi (de exemplu un vas ceramic), trebuie să distingem valoarea istorică (prin calitatea de documente ale viețuirii unei comunități umane trecute, devin izvoare[5]). Pe de altă parte, printr-o abordare analitică vom putem afirma că orice creaţie umană, chiar dacă are un scop utilitar, poate căpăta conotaţii artistice și spirituale. În sprijinul afirmaţiei, un argument solid este modul de percepere a arhitecturii din perioada clasică antică, aspectul locativ fiind eclipsat de cel plastic.

Cu alte cuvinte, resturile materiale a celor ce ne-au precedat, devenite obiect de studiu pentru istorie, rescriu nu numai evoluția tehnologică, prin elementele subtile ce ţin de noţiunea de „frumos” pot contura și evoluţii estetice și desluși mentalități. Tehnicile, repetate temeinic şi tradiţional de generaţii de meşteşugari, au desăvârşit funcţionalitatea obiectelor iar, în lipsa unei revoluţii tehnologice majore, decorarea artistică crea individualitatea.

Sintetizând comentariile de mai sus, prin desluşirea frumosului în obiectele extrase din solul Episcopiei Romanului suntem îndreptăţiţi să afirmăm că pot fi tratate ca opere de artă medievală. Astfel, se crează necesitatea unor mijloace și metode specifice de analiză a izvoarelor, puse la îndemâna istoricilor de științele auxiliare ale istoriei[6].

Să ne îndreptăm din nou atenția asupra cazului particular studiat, în afară de inventarul mormintelor şi materialelor provenite din zona necropolei medievale, pe tot cuprinsul săpăturilor au mai fost descoperite şi alte obiecte, între care, cele mai numeroase sunt vasele de ceramică şi câteva monede. Toată ceramica este lucrată la roata olarului şi cuprinde o gamă variată de forme, decor sau culoare. Cele mai multe sunt cărămizii, de uz comun, dar nu lipsesc şi vasele cu forme elegante, decorate în diferite culori, mai ales prin smălţuire. Alături de vase pentru servitul mesei, băut sau cu caracter decorativ, se află o gamă foarte variata de plăci de teracotă, provenită de la sobe pentru încălzit sau ca elemente de decor.[7]

Printre morminte sau în gropi cu resturi menajere, au fost descoperite piese de ornament din bronz şi argint, o cataramă din fier, fragmente textile provenite de la veştminte preoţeşti, fragmente de lemn şi cuie de la sicrie şi trei cărămizi cu inscripţii în slavonă sau greacă (cunoscut fiind obiceiul de a înhuma monahii cu astfel de inscripţii).[8]

Figura 13. Plăci de teracotă din sec. al XVII-lea[9]

Deşi este destul de fărâmiţată, s-au recuperat câţiva metri pătraţi de frescă, având culori foarte diferite, din care se păstrează destul de bine: roşu, maro, negru, argintiu, auriu, galben, verde (aproape toate culorile). Aceste fragmente de frescă pot proveni de la demolarea vechii Biserici Episcopale la jumătatea secolului al XVI-lea, când Petru Rareş începe construcţia noii catedrale. Două monede, descoperite în aceeaşi groapă cu frescă, vin să dateze cu precizie acest complex, închis în secolul al XVI-lea. Aşadar, putem spune că această săpătură a fost special amenajată pentru a adăposti, dintr-un respect evlavios, rămăşitele picturii interioare ale bisericii ridicate de strămoşii domnitorului Petru Rareş⁸.

Tipologia extrem de variată a artefactelor descoperite şi materialele diferite din care sunt făcute, duce la comportări diferite în momentul expunerii la aer şi lumină. Schimbarea bruscă a condiţiilor de conservare poate deteriora obiectele, arheologul sau conservatorul trebuie să evite apariţia acestui fenomen prin acţiuni de conservare preventivă, specifice şantierului. Posibilităţile de tratament fiind limitate în condiţiile date, materialul arheologic este ambalat şi transportat zilnic către laboratoare. O analiză mai detaliată a metodelor de conservare, aplicate bunurilor descoperite în condiţii de şantier arheologic, va fi făcută într-un articol viitor.

Muzeograf Spătariu Dan Gianni

[1] Vasile Ursachi, Episcopia Romanului: cercetări arheologice, Editura Filocalia, Roman, 2008, p. 199

[2] ibidem, p. 220

[3] Desen personal, publicat (ibidem, p. 79)

[4] Desen personal, publicat (ibidem, p. 76)

[5] Mihai M. Andreescu, Introducere în studiul istoriei și al științelor auxiliare, Editura Fundația România de Mâine, București, 2007, p.42-64

[6]. ibidem, p.108-150

[7] Vasile Ursachi, op. cit., p.38-45

[8] ibidem, p. 31-50

[9] Desen personal, publicat (ibidem, p. 90)