Sfinții 40 de Mucenici – tradiţii şi obiceiuri

Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia sunt pomeniți în calendarul creștin ortodox la 9 martie.
Sfinții Mucenici erau soldați în armata romană staționată, în timpul împăratului Liciniu (308-324), în cetatea Sevastia (Armenia) . Au pătimit în Sevastia, la ordinul comandantului acelui corp de oaste, Agricola, care se închina zeilor.

Aflând despre credința lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor. Cei 40 de ostaşi romani din Legiunea a XII-a Fulminata au refuzat să se jertfească împăratului şi zeilor, motiv pentru care au fost întemniţaţi, iar opt zile mai târziu au fost judecaţi. Sfinţii mucenici au mărturisit pe mântuitorul Hristos cu toată credinţa şi tăria sufletească şi de aceea au fost omorâţi.

Soldaţii au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să stea toată noaptea în mijlocul unui lac din apropierea Sevastiei.
La miezul nopţii, unul dintre cei 40 de mucenici a ieşit din apă, din cauza gerului. Alergând spre baia caldă, pusă de cei care slujeau idolilor, a murit. Cei rămaşi să îndure gerul au început să se roage.  În urma rugăciunii, s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a încălzit, gheaţa s-a topit şi 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor. Unul dintre soldaţii de pază, uimit că, în miezul nopţii, o lumină din cer încălzea apa şi că o cunună dintre cele 40 pogorâte peste mucenici nu are pe capul cui să se aşeze, s-a aruncat în apă, mărturisind că şi el este creştin. Pentru că au fost scoşi vii din lac, comandanţii au poruncit să li se zdrobească picioarele cu ciocanele. Toţi martirii au trecut la cele veşnice în urma acestui supliciu. Trupurile lor au fost puse într-un car, ca să fie duse spre ardere şi apoi să fie aruncate în lac. Numai Meliton, un tânăr soldat, a supravieţuit torturii. Pentru că mai respira, ostaşii nu l-au pus în car. Mama sa, ştiind că cei 39 de confraţi în suferinţă aveau pregătită Împărăţia Cerurilor, şi-a luat fiul în braţe şi l-a pus în car, cunoscându-i credinţa în Hristos. Meliton a murit pe drum, în braţele mamei sale.

A doua zi, trupurile soldaţilor au fost arse, o parte din cenuşă fiind aruncată în apă, iar alta, cumpărată de creştini de la cei ce i-au ucis. Osemintele lor, câte au mai rămas în cenuşă, au fost găsite în prima jumătate a secolului al V-lea de credincioasa Pulcheria, sora împăratului Teodosie al II-lea (408-450), într-o capelă în pământ, în afara zidurilor Constantinopolului, unde fusese odinioară casa şi grădina unei diaconiţe cu numele de Eusebia şi deasupra cărora se construise o biserică mai mare, în cinstea martirului Thyrus.
O parte din aceste moaşte se află în capela familiei Sfântului Vasile cel Mare, din provincia Pont (Asia Mică).

În tradiţia populara ziua de 9 martie mai este numită și Măcinici sau Mucenici și reprezintă începutul Anului Agrar celebrat la echinoctiul de primăvară (aceasta în cazul sărbătorii pe vechi), la hotarul dintre iarnă și vară, între zilele reci ale Babei Dochia și zilele blânde ale Moșilor.

Tradiția populară implică ritualul specific  acestei zile: pregătirea sfințișorilor, consumarea celor 40 de pahare cu vin, aprinderea focurilor în curți, așteptarea celor morţi cu scaune și masa pusă, stropirea oamenilor şi animalelor cu apa sfințită, dar și participarea la Sf. Liturghie din biserică.

Femeile au obiceiul să facă mucenici din aluat, modelați în forma de om (cifra 8), care se ung cu miere şi se acoperă cu nucă pisata. Antropomorfismul mucenicilor dați de pomană amintesc de fina legătură între lumea celor vii și lumea celor morți, dar și de periculoasa asociere a unor etnologi cu un eventual antropofagism. Practic, prin consumarea alimentelor antropomorfe membrii comunităţii preiau din păcatele celui mort și conservă energia grupului.

Masa de pomană este o formă a ofrandei alimentare ce presupune pe lângă ideea renunţării, sacrificiului şi jerfei şi ideea de reciprocitate. Oferită celor vii de la care nu se aşteaptă nimic în schimb, ea este oferită de fapt celui mort în schimbul plecării lui definitive, fără reveniri şi imixtiuni în lumea celor vii. Evidentă este plasarea actului ritual al pomenirii în perioada de regenerare a timpului, de renovare a lui- trecerea de la un an la altul, de la un anotimp la celălalt, momente de nesiguranţă, de criză, în care este necesară asigurarea bunelor relaţii cu cei ce ar putea influenţa mersul vieţii. Gestul modelării şi oferirii mucenicilor, ca principal rit de separare a celor două lumi, de aici şi de dincolo, are la bază credinţa în renaşterea prin moarte, asemănător bobului de grâu care moare şi învie prin îngroparea lui în pământ.